Alexandre Dumas (1802-1870), autorul celebrelor romane „Cei trei muşchetari” sau „Contele de Monte Cristo” a fost cel mai popular scriitor francez din lume.
Tatăl său era generalul Dumas. Când generalul Dumas a ajuns la sfârşitul vieţii, micuţul Alexandre, atunci în vârstă de 4 ani, a fost încredinţat verişoarei sale Marianne. În noaptea agoniei, Marianne şi Alexandre au fost treziţi de lovituri puternice date în uşa camerei lor. Deloc speriat, copilul a sărit din pat şi s-a apropiat de uşă.
– Unde te duci, Alexandre?
– Să-i deschid tatei, care a venit să-şi ia adio de la noi! a răspuns el, cât se poate de natural, pentru că înţelesese totul.
Marianne s-a dat şi ea jos din pat, l-a luat de mână şi l-a dus cu forţa în aşternut, în timp ce el striga din toate puterile: – Adio, tată! Adio, tată! O adiere a trecut apoi peste faţa lui şi a adormit.
A doua zi, i s-a spus că generalul murise la ora la care se auziseră bătăile în uşă:
– Copilul meu, tăticul tău, care te iubea atât de mult, a murit. Bunul Dumnezeu l-a luat la el.
– Şi unde locuieşte bunul Dumnezeu? a întrebat micul Alexandre, care avea o idee.
– În cer.
Copilul a ieşit din casa unchiului său şi s-a dus drept la domiciliul decedatului. A luat o puşcă, a urcat scara şi a întâlnit-o pe mama lui, care l-a întrebat unde se ducea.
– Mă duc în cer!
– Şi ce vrei să faci în cer, bietul meu copil?
– Mă duc să-l omor pe bunul Dumnezeu, care l-a ucis pe tăticul meu.