Dacă ne aducem aminte de lumea magică a copilăriei noastre, aceasta era populată cu zâne, spiriduşi şi de alte asemenea făpturi de basm. Oare nu cumva această lume există paralel cu a noastră, iar noi nu o percepem? Simţurile noastre s-au tocit oare atât de mult încât nu mai suntem în stare să percepem aceste fiinţe? Avem oare nevoie de meditaţii sau alte forme speciale pentru a le putea înregistra prezenţa? Există oare şi alte forme de viaţă despre care nu bănuim nimic, din simplul motiv că se află pe altă lungime de undă decât noi?
Trebuie să ne dăm seama că noi oamenii avem o aroganţă incredibilă, considerându-ne cele mai importante fiinţe de pe pământ şi ne mai mirăm… Nu orbii sunt cei care nu văd, nu surzii sunt cei care nu aud, ci noi, cei care trecem pe lângă toate acestea fără să le observăm. Noi suntem adevăraţii orbi, adevăraţii surzi, încet, încet începem să ne minunăm de forţa creatoare, de principiul vital care le organizează pe toate şi le face să se dezvolte într-o spirală perpetuu ascendentă.
Există o poveste interesantă veche de vreo 20-30 de ani despre un fotograf care făcea fotografii de la înălţime în New York. După developare, au apărut pe film doar suprafeţe întinse de păduri virgine acolo unde, de fapt, ar fi trebuit să se găsească zgârie-norii.
Să aibă oare aceasta o legătură cu un fenomen similar cu care s-a văzut confruntat un londonez? Acesta a observat pe ecranul televizorului său mira unui post de televiziune din Statele Unite care îşi suspendase emisiunile cu 2 ani în urmă.
Să fie oare, acestea, vibraţii emise la un moment dat şi rămase apoi „agăţate” printre toate celelalte vibraţii, cum ar fi acelea ale noastre? Pe unele dintre acestea le percepem cu propriile simţuri, pe altele doar atunci când simţurile ne sunt activate sau încordate în mod deosebit, ca de exemplu atunci când suntem într-o primejdie, când ne aflăm cufundaţi în exerciţii de meditaţie sau de relaxare; iară, alte vibraţii, pe care noi nu le simţim, sunt cele percepute de animale.
