Distrugând reputaţia lui Sir Arthur Conan Doyle, acest eveniment îşi are originea în imaginaţia a două tinere fete. „Eu şi Eslie suntem foarte bune prietene cu zânele apelor curgătoare”, scria Frances Griffiths, de unsprezece ani, pe spatele unui instantaneu trimis unui prieten din Africa de Sud, unde ea trăise înainte sa se mute cu familia în Yorkshire, Anglia. „E ciudat că nu le-am văzut niciodată în Africa. Probabil că acolo este foarte cald pentru ele.”
Realizat în iulie 1917 şi developat de tatăl verişoarei lui Elsie, instantaneul o reprezenta pe Frances sprijinită cu bărbia în palme, alături de o zână cu patru aripi ca de fluturaş, cu părul scurt, închis la culoare, care dansa pe un tufiş din faţa ei. Imaginea era vagă, aşadar Arthur Wright nu prea i-a acordat importanţă. Dar o lună mai târziu, când Elsie a fotografiat-o pe Frances sub stejari, privind cum un spiriduş dansează în faţa ei, acesta s-a supărat. împreună cu soţia sa, Polly, el a cotrobăit în camera fetelor, dar nu a găsit imagini tăiate din reviste sau ceva asemănător care să explice fotografiile. Ambele fete au susţinut cu insistenţă că era vorba de zâne adevărate, ce sălăşluiau în fundul grădinii lor, dar Arthur îi ştia pe copii; prin urmare, le-a confiscat aparatul de fotografiat.
Polly avea însă înclinaţii spre ocultism. În 1919, a auzit un conferenţiar de la Societatea Teozofică din Bradford spunând că, pentru clarvăzători, zânele sunt spirite esenţiale. Curând, „fotografiile cu zâne” ajung pe mâna lui Arthur Gardner, preşedinte al filialei londoneze a Societăţii Teozofice. Deşi suspicios, el caută şi părerea unui expert. Acesta din urmă îi dă de înţeles că fotografiile (de data aceasta, mult mai clare) sunt veritabile.
Sir Arthur Conan Doyle (celebrul autor al personajului literar Sherlock Holmes), pregătind un articol despre zâne pentru revista Strand, a dorit să vadă instantaneele. Ducându-se la Cottingley, Gardner le-a dat celor două fete aparate de fotografiat şi plăci de negativ sigilate. Noile lor fotografii cu zâne i-a convins atât pe Gardner cât şi pe Conan Doyle – al cărui articol în Strand despre acest caz i-a determinat pe mulţi să-i pună la îndoială sănătatea mintală. „Pentru o explicaţie adevărată a acestor fotografii nu este nevoie să avem cunoştinţe despre fenomene oculte, ci despre copii”, se declara în revista Truth la data de 5 ianuarie 1921, în timp ce Arthur Wright îşi exprima tristeţea văzând că marele Sir Arthur fusese „înşelat de Elsie a noastră, care m-a dezamăgit profund”.
Conan Doyle îl trimite apoi pe clarvăzătorul Geoffrey Hodson la Cottingley. Discutând cu fetele, el pretinde că, personal, ar fi observat ceva ce semăna cu nişte zâne, dar nu s-au mai făcut alte fotografii. Plictisite de toată afacerea, Elsie şi Frances i-au spus mai târziu lui Hodson tot ceea ce el dorea să audă. În 1922, pe fete nu le mai interesa fotografierea de spiriduşi şi zâne, iar Conan Doyle publicase deja Sosirea zânelor, pentru care multă lume l-a luat în derâdere.
În 1966, jurnalistul Peter Chambers de la Daily Express a găsit-o pe Elsie în Yorkshire, unde se întorsese după mulţi ani petrecuţi în India. Acum ea numea zânele „plăsmuiri ale imaginaţiei mele”, dar nu a recunoscut că ar fi falsificat fotografiile. Intervievate, în 1971, în cadrul programului de ştiri Nationwide al canalului de televiziune BBC, ambele verişoare au dat răspunsuri evazive. În 1976, folcloristul local, Joe Cooper, le-a convins să apară din nou la televiziune. Încă negând falsificarea pozelor, când au fost întrebate de ce nu au încercat niciodată să prindă în mâini micile zâne, Frances a răspuns: „Nu puteai. E ca şi cum ai vrea să prinzi cu mâinile o fantomă sau ceva de genul ăsta.” Ceea ce este adevărat în cazul multor farse oculte. Acum îl vezi, acum nu-l mai vezi.
Şi oare este o idee bună să te bazezi pe imaginaţia copilărească? Să luăm ca exemplu cazurile moderne de aparent abuz satanic asupra copiilor. În America, şi nu numai, unii părinţi, profesori şi asistenţi sociali au fost trimişi la închisoare doar pe baza unor „dovezi” extrase de la copii speriaţi sau răzbunători, de către fanatici cu un sistem de credinţe şi scopuri predeterminate.
Poate ar trebui să ne amintim mai des de cazul de la Cottingley. Doar dacă nu au existat, într-adevăr, zâne în fundul grădinii.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Distrugând reputaţia lui Sir Arthur Conan Doyle, acest eveniment îşi are originea în imaginaţia a două tinere fete. „Eu şi Eslie suntem foarte bune prietene cu zânele apelor curgătoare”, scria Frances Griffiths, de unsprezece ani, pe spatele unui instantaneu trimis unui prieten din Africa de Sud, unde ea trăise înainte sa se mute cu familia în Yorkshire, Anglia. „E ciudat că nu le-am văzut niciodată în Africa. Probabil că acolo este foarte cald pentru ele.”
În 1966, jurnalistul Peter Chambers de la Daily Express a găsit-o pe Elsie în Yorkshire, unde se întorsese după mulţi ani petrecuţi în India. Acum ea numea zânele „plăsmuiri ale imaginaţiei mele”, dar nu a recunoscut că ar fi falsificat fotografiile. Intervievate, în 1971, în cadrul programului de ştiri Nationwide al canalului de televiziune BBC, ambele verişoare au dat răspunsuri evazive. În 1976, folcloristul local, Joe Cooper, le-a convins să apară din nou la televiziune. Încă negând falsificarea pozelor, când au fost întrebate de ce nu au încercat niciodată să prindă în mâini micile zâne, Frances a răspuns: „Nu puteai. E ca şi cum ai vrea să prinzi cu mâinile o fantomă sau ceva de genul ăsta.” Ceea ce este adevărat în cazul multor farse oculte. Acum îl vezi, acum nu-l mai vezi.
