Vechii amerindieni foloseau un lichid misterios care putea înmuia temporar orice rocă

Colonelul P.H. Fawcett, explorator al junglelor sud-americane și cercetător al civilizațiilor precolumbiene, care a pierit în Brazilia în 1920 în timp ce căuta un oraș dispărut în regiunea râului Xingu, din sistemul de afluenți ai Amazonului, era de părere că constructorii preistorici puteau înmuia pietrele și să le „stivuiască”, asemenea unor saci cu nisip sau ciment umed, astfel încât să se îmbine și să se solidifice apoi la locul îmbinării. Fawcett relatează un incident petrecut în Peru.

În timp ce prospectau una din nenumăratele huacas (movile funerare) din apropiere de Cerro de Pasco, o echipă de ingineri geologi a găsit un container etanș, din cele numite la fel, huaca, și pe care incașii și preincașii le foloseau pentru păstrarea lichidelor, a prafului de aur, a semințelor de porumb sau a orice altceva care prezenta proprietăți de curgere. Găsind ceva lichid în acea huaca, ei au încercat să-l forțeze pe unul din lucrătorii indieni pe care-i aveau cu ei să-l bea. Acesta s-a opus cu violență și, spărgând huaca în timp ce se zbătea, a rupt-o la fugă.

Când inginerii s-au întors din urmărirea fără succes a victimei lor, au observat că roca pe care cursese lichidul din huaca spartă devenise maleabilă, pentru ca după un timp să se solidifice la loc. Dacă lichidele care înmoaie roca se pot obține din anumite plante (și se știe că unele plante din junglă, cunoscute de multă vreme de către indieni, conțin comori nebănuite sau otrăvuri puternice, precum curara), acele plante nu au fost descoperite încă.