Totul despre Jack Spintecătorul: mistere şi ipoteze fascinante

1888: Anglia reginei Victoria se afla la apogeul puterii. Londra devenise prima capitală a lumii. Dar, alături de faţadele cu coloane din marmură albă de pe Myfair şi Kensington, subzistă şi cocioabele sordide din suburbiile East End, Whitechapel şi Spitalfield. Undeva, in spatele echipajelor luxoase ce transportau domni gravi în redingote, se îngrămădea o lume mizeră, luptând din greu şi cerşindu-şi dreptul pentru a supravieţui.

Victimele lui Jack Spintecătorul – ucigaşul sadic fără faţă – nu au nimic comun cu eroinele învăluite în rochii albe de mătase, din romanele de epocă, ce sunt nişte biete prostituate, bătrâne (cu o singură excepţie), alcoolice şi decăzute pe ultima treaptă a societăţii, pensionare ale unor bordeluri de duzină sau azile de noapte, cliente ale tavernelor şi comisariatelor de poliţie. Acestea sunt eroinele dosarului pe care îl prezentăm în continuare.

Să lăsăm, aşadar, să vorbească faptele…

Prima crimă în decembrie 1886

În zorii zilei de 1 decembrie 1886, a fost găsit cadavrul, groaznic mutilat, al unei femei. Ziarele au preluat ştirea şi în zilele următoare, cazul a ţinut prima pagină, reporterii lansându-se în tot mai multe presupuneri asupra mobilului şi autorului fioroasei crime. Ancheta efectuată de vestita poliţie londoneză, „Criminal Investigation Departament”, aparţinând Scotland Yard-ului, nu a reuşit însă să dea la iveală nici cea mai mică urmă care să conducă la o
cât de vagă bănuială.

A doua victimă…

La 7 august 1888, în acelaşi cartier, nu prea departe de locul sângeroasei drame din anul precedent, este găsit un alt cadavru abandonat pe scara unui imobil de pe George Yard. Era vorba tot de o femeie. A fost identificată cu uşurinţă: prostituată, pe nume Martha Turner, frecventată de regulă de către militari. Raportul medico-legal avea să menţioneze sec, printre alte constatări, şi pe aceea că „victima primise 39 lovituri de cuţit”.

Cele două crime de mai sus n-au fost ale lui Jack Spintecătorul?

Aceste două femei au fost primele victime ale lui Jack Spintecătorul. Când dosarul a fost clasat, s-a discutat mult despre acest subiect, dar specialiştii şi, în primul rând, medicii legişti, nu s-au decis să recunoască în aceste crime grosolane mâna de maestru a sinistrului personaj. Ambele victime fuseseră înjunghiate în mod brutal şi dezordonat, spre deosebire de următoarele care au fost mutilate după un anume ritual, precis şi absolut riguros. Se prea poate deci ca, pe parcurs, asasinul să-şi adapteze metodele folosite, după cum instinctul sadic îi ordona. Elucidarea acestui aspect poate fi făcută numai după prelucrarea statistică a unui mare număr de cazuri.

Prima victimă „oficială” a lui Jack Spintecătorul

Trecuse cu puţin de ora trei dimineaţa în ziua de 3 august 1888, când un hamal ce-şi avea serviciul la piaţa Spitalfield, dorind să-şi scurteze drumul, a luat-o pe Buck’s Row, o străduţă sordidă ce mărginea un abator de ecarisaj. Mergând pe trotuarul îngust, în dreptul unui magazin închis pentru renovare, zăreşte ceva, pe care la început l-a luat drept o pelerină abandonată. Se apropie: era corpul unei femei având abdomenul spintecat şi o rană imensă la gât, ce se întindea de la o ureche la cealaltă. Corpul încă nu i se răcise şi capul era aproape separat de restul trupului, iar victima, aşezată pe spate, avea veşmintele în dezordine, smulse şi rupte. Din abdomen, printr-o tăietură, intestinele ieşeau afară. Imaginea era înfiorătoare. Înainte de a fi mutilată, victima fusese sugrumată: în jurul gâtului era petrecut propriul ei batic. Acest indiciu a dat naştere ulterior la diverse speculaţii: victima îşi cunoştea agresorul? Agresorul i-a cerut baticul sub un pretext oarecare şi apoi s-a folosit de el? Ipotezele nu puteau fi excluse, căci, dacă femeia ar fi strigat, ar fi fost imposibil ca oamenii care locuiau în casele din jur să nu audă.

Ancheta a mai stabilit că un poliţist ce îşi făcea rondul, trecuse pe strada respectivă cu numai cinci minute mai devreme, fără să fi remarcat ceva suspect, sau să fi zărit pe cineva. Atunci, se întrebau anchetatorii, de unde au apărut victima şi criminalul? Nu cumva de foarte aproape şi anume dintr-o locuinţă situată în preajma locului crimei?

Victima, Mary Ann Nichols, era o prostituată în etate, ştirbă şi alcoolică, o vagaboandă.

Psihoza lui Jack se declanşează cu cea de-a doua crimă

Emoţia – pentru a nu spune psihoza – publicului va începe cu adevărat abia atunci când, în zorii zilei de 8 septembrie 1888, un nou cadavru va fi descoperit în curtea unui imobil dărăpănat situat la nr. 29, pe Hambury Street. Locul se afla la o foarte mică distanţă de cel unde fusese comis asasinatul precedent. Din spusele vecinilor, curtea şi paraginile erau frecventate noapte de noapte de prostituate care îşi atrăgeau acolo clienţii, pentru a li se oferi în schimbul unor sume derizorii.

Cadavrul era al lui Armie Chapman, poreclită „Armie Bruneta”, o prostituată bolnavă grav de tuberculoză care, la fel ca şi Mary Ann Nichols, fusese izgonită de la azilul de noapte, pentru că nu avusese cu ce plăti.

Ca şi în cazul precedent, asasinul acţionase cu rapiditate şi prin surprindere: nu se auzise niciun strigăt. După ce tăiase gâtul victimei, mutilase cadavrul într-un mod îngrozitor. Prima lovitură dată victimei, probabil că o ameţise, făcând-o să cadă pe spate, cu picioarele îndoite de la genunchi sub corp. Faţa, acum de nerecunoscut, era o masă sângerândă, iar gâtul îi era tăiat transversal. Abdomenul era deschis şi intestinele scoase şi aşezate cu meticulozitate pe umărul drept.

Hambury Street se afla doar la distanţă de câteva străzi de Buck’s Row, teatrul crimei precedente. După cum se va vedea, toate crimele Spintecătorului vor fi comise pe o rază incredibil de mică: o suprafaţă de circa 400 m ce constituie cartierul mizer Spitalfield, mărginit la nord de Whitechapel.

În aceste condiţii, eşecul poliţiei era mai mult decât inadmisibil. Sir Charles Warren, numit în 1886 în fruntea Scotland Yard-ului, era un general provenit din armata colonială, un administrator şi organizator bun, dar lipsit de experienţă şi cunoştinţe în materie de criminalistică, aşa după cum de fapt o cerea o mare metropolă. Cât priveşte pe Sir Robert Anderson, şeful lui C. I. D. (Criminal Investigation Departament), el se afla în concediu în Elveţia şi nu găsise necesar să se deranjeze pentru a-şi întrerupe odihna şi a reveni la postul său.

Criminalul îşi spune „Jack Spintecătorul” într-o epistolă scrisă cu sânge

În ziua de 12 septembrie, o agenţie de presă londoneză a primit o misivă scrisă cu cerneală roşie – „deocamdată aşa”, preciza autorul, din cauza lipsei sângelui ultimei victime, care între timp se coagulase… Autorul scrisorii îşi exprima ura sa faţă de prostituate şi dorinţa de a continua răzbunarea. La sfârşit semna: „Jack the Ripper”. Jack Spintecătorul se născuse…

Scotland Yard-ul a acordat acestei porecle cea mai extraordinară publicitate pe care o putea visa autorul scrisorii: ea a fost răspândită sub forma unui afiş în mii de exemplare pe suprafaţa întregii ţări, solicitându-se cetăţenilor ca oricine îi va recunoaşte scrisul să-l denunţe pe autor poliţiei. Dar, în ciuda tuturor acestor eforturi, demersul s-a dovedit a fi fără niciun rezultat şi, din contra, locuitorii Angliei puteau citi ameninţările sinistre proferate de Spintecător: „Data viitoare, am să tai urechile femeii pentru a le expedia poliţiei”.

Jack Spintecătorul atacă din nou

Poporul se lansa cu mai multă îndârjire pe urmele criminalului. Poliţiştii şi voluntarii îşi înmulţiseră raziile. În zadar. Jack Spintecătorul îşi va pune în aplicare ameninţarea, neţinând seama de nimic. Astfel, pe 29 octombrie 1888, la interval de trei sferturi de ceas, va face două victime. În noaptea respectivă, pe la ora 1,00 dimineaţa, în Berner Street (tot în cartierul Spitalfield), un negustor ambulant polonez îşi băgase camionul în curtea Clubului muncitorilor străini, căutând un adăpost sub bolta unei magazii, când calul, speriat, se feri de ceva. Deşi era încă întuneric, căutând să vadă ce determinase pe animal să reacţioneze aşa de prompt, omul a descoperit cadavrul unei femei ce avea gâtul tăiat. Capul victimei fusese pur şi simplu despărţit de trunchi, tăietura fiind făcută transversal, în dreptul celei de-a şasea vertebre cervicale. Corpul îi era încă cald. Criminalul îşi măcelărise victima într-un mod monstruos: partea inferioară a corpului şi bazinul lipseau; hraţele erau detaşate din articulaţiile umerilor şi laringele prezenta mai multe tăieturi.

Această nouă victimă se numea Elizabeth Strite. Era o văduvă de patruzeci de ani şi probabil că îl întâlnise pe asasin pe stradă. De această dată, Jack Spintecătorul dăduse dovadă de o îndrăzneală nebună, întrucât în orice moment putea fi surprins de către vreunul din numeroşii clienţi ce intrau sau ieşeau de la club. Probabil că aşa ceva s-a şi petrecut, de vreme ce Spintecătorul nu a avut suficient timp să practice asupra victimei mutilările preferate.

O altă crimă în mai puţin de 1 oră

Deranjat în activitatea sa şi probabil nesatisfăcându-şi impulsul sadic, Jack nu a întârziat să se manifeste din nou: în mai puţin de o oră, un al doilea cadavru a fost descoperit în Mitre Square. Această mică piaţă se afla situată la aproximativ zece minute de mers pe jos de Berner Street, cu puţin în afara cartierului, la marginea oraşului. În ce-l privea pe asasin, alegerea acestui loc nu demonstra câtuşi de puţin prudentă, ci o îndrăzneală necugetată; un poliţist ce avea ca misiune să supravegheze zona la fiecare sfert de oră îşi făcea rondul exact prin locul respectiv, iar trecătorii se puteau ivi în orice moment, venind dinspre una din cele trei străzi ce dădeau în piaţă…

Cu toate acestea, Jack Spintecătorul a avut şansa de partea sa şi posibilitatea de a-şi satisface instinctele sangvinare şi sadice până la capăt: după ce a tăiat gâtul victimei, i-a desfăcut abdomenul şi apoi, procedând identic ca şi în celelalte cazuri, i-a scos un rinichi.

Victima acestor abominabile practici era de asemenea o prostituată, pe nume Catherine Eddowes. În aceeaşi seară, cu puţin timp în urmă, fusese arestată pentru beţie în locuri publice şi condusă la comisariatul de poliţie din Bishopsgate. Din nefericire pentru ea, a vomat şi la orele unu dimineaţa, poliţiştii au eliberat-o, lăsând-o să plece în noapte, împleticindu-se, urmându-şi destinul cumplit.

Un colet cu rinichi…

În ziua de 16 octombrie, Jack a trimis o nouă scrisoare, adresată în mod ironic preşedintelui Comitetului de vigilenţă din Whitechapel, scrisoare care era însoţită de un mic colet ce conţinea o jumătate dintr-un rinichi. Semnatarul preciza că cealaltă jumătate o fripsese pe grătar şi o mâncase… Glumă de prost gust, sau mai degrabă opera unui dement? Medicii care făcuseră autopsia lui Catherine Eddowes au conchis că rinichiul examinat aparţinea categoric respectivei victime.

Cea mai atroce din cele 5 crime

S-au scurs mai multe săptămâni tensionate fără să se mai audă vorbindu-se de Jack Spintecătorul. Constrâns de superiori, Sir Henry Matthews de la Consiliul de Miniştri a sfârşit prin a-i cere lui Sir Charles Warren să demisioneze. Acesta din urmă îşi va depune efectiv demisia la 10 noiembrie 1888. Exact cu o zi înainte se descoperise o nouă crimă, poate cea mai atroce dintre toate.

Nefericita se numea Mary Jane Kelly şi era o tânără de moravuri uşoare; ea a fost găsită întinsă pe pat, în locuinţa sa. Gâtul prezenta o tăietură ce se întindea de la o ureche la cealaltă şi apoi cobora de-a lungul coloanei vertebrale. Nasul şi urechile erau tăiate, la fel şi sânii, care fuseseră aşezaţi pe o măsuţă din apropierea patului. Cât priveşte restul feţei, aceasta era groaznic mutilată, încât recunoaşterea victimei de către vecini a fost practic imposibilă. Prin tăietura din abdomen, îi fuseseră scoşi inima şi rinichii, aceste organe fiindu-i aşezate pe coapsa stângă. Partea inferioară a corpului, până la începutul coapselor, ca şi uterul lipseau. Nu au mai putut fi găsite!

Toată lumea din Londra investiga cazul lui Jack Spintecătorul

Şi poliţia luase între timp măsuri speciale: pe străzi patrulau grupuri de gardieni şi agenţi în civil, care aveau ordin să tragă la prima somaţie, în cazul unui suspect ce nu se supunea controlului. Casele de toleranţă şi cei ce le patronau erau puse sub observaţie. Poliţiştii verificau toate informaţiile şi denunţurile. O psihoză îi cuprinsese pe oameni; locuitorii Londrei se transformaseră în tot atâţia detectivi amatori şi fiecare îşi avea teoria sa. Regina Victoria se interesa de mersul anchetei, avansând diverse ipoteze şi trimiţând notă după notă primului ministru, lordul Salisbury sau subalternului acestuia, Sir Henry Matthews.

Cercetările asidue erau întreprinse şi în lumea comercianţilor de carne, mai ales a tinerelor ajutoare ale acestora. Necunoscutul autor se dovedise doar a fi obişnuit să mânuiască cuţitul…

Au fost imaginate metode dintre cele mai insolite şi fanteziste. S-a încercat să se fotografieze retina cadavrelor care, s-a presupus de către unii că ar fi păstrat intactă ultima imagine înregistrată în clipa morţii: chipul monstrului. S-a cerut ca poliţişti deghizaţi în femei să se plimbe pe străzile din Whitechapel spre a servi drept momeală.

Alte cadavre…

La 1 iunie 1889, o nouă descoperire macabră: partea inferioară a trupului unei tinere femei zăcea pe câmp, la marginea oraşului. La scurt timp, în locuri diferite, au fost găsite şi celelalte părţi lipsă ale corpului, mai puţin organele bazinului. în luna următoare, în ziua de 17, pe o mică străduţă din Whitechapel, zăcea cadavrul unei femei: avea gâtul tăiat, iar pe abdomen purta urme de tăieturi superficiale. Apropierea cuiva îl împiedicase, probabil, pe agresor să-şi continue sinistra operaţie.

10 septembrie 1889. Aproape de ora prânzului, sub un pasaj de cale ferată, nişte copii ce se jucau în preajmă au fost îngroziţi de priveliştea ce li se înfăţişa ochilor. Începură să strige, alergând pe câmp! Primii sosiţi nu au ştiut ce s-a întâmplat: au crezut că este vorba de un accident. Sub podeţ, zăcea o femeie, cu capul despărţit complet de trunchi, cu veşmintele în dezordine, iar prin tăieturile practicate în abdomen ieşiseră intestinele.

Seria crimelor din capitala britanică, având ca numitor comun atât sexul victimelor – toate femei – dintre care unele de moravuri uşoare, cât şi modul în care fuseseră ucise, se sfârşeşte aici.

Toate victimele fuseseră luate prin surprindere

Mai multe detalii rezultate din acest şir de crime au intrigat în mod deosebit opinia publică britanică. De pildă, cum de reuşise asasinul să dobândească încrederea victimelor, căci, mai ales ultimele, trebuiau să fie mai circumspecte, trăind într-o permanentă frică de o eventuală întâlnire cu Jack Spintecătorul? S-a afirmat de către unii că asasinul era un poliţist, sau un preot, sau că se deghiza astfel. Realitatea era fără îndoială mult mai simplă: toate victimele erau prostituate şi pentru că aşa le cerea „meseria”, se lăsau acostate de către clienţi, chiar de aceia pe care nu îi cunoştea. Un singur lucru era cert: corpul victimelor nu avea urme de violenţă. Deci absolut toate fuseseră luate prin surprindere.

Cum de reuşea criminalul să scape nevăzut?

Un alt mister: cum reuşea criminalul să părăsească scena fără să fi fost vreodată remarcat de cineva, ba chiar să se simtă în siguranţă? Se folosea de reţeaua de canale, aşa după cum sugerase la un moment dat un ziarist? Celebrul scriitor de romane poliţiste, Arthur Conan Doyle, care în acea vreme tocmai publicase primul volum din seria Sherlock Holmes nu putea rămâne indiferent: el şi-a imaginat că Jack Spintecătorul reuşea să fugă, fiind deghizat în femeie.

Nici una dintre aceste supoziţii, ingenioase sau fantastice, nu a permis totuşi anchetei să avanseze câtuşi de puţin.
Odată încetate crimele – cine oare putea confirma cu certitudine faptul? – Scotland Yard-ul a abandonat imediat cercetările, iar în cartierele respective au fost ridicate toate consemnele de securitate. Un reprezentant al Comitetului de vigilenţă a protestat pe lângă poliţie. I s-a răspuns scurt, fără alte detalii, că autorităţile ajunseseră la concluzia că Jack Spintecătorul se sinucisese!

Cine era de fapt Jack Spintecătorul?

Refuzând în acest mod să satisfacă curiozitatea publicului, Scotland Yard-ul deschidea larg poarta pentru tot felul de ipoteze, care de altfel nu au încetat să circule. Căci fascinanta problemă rămăsese fără răspuns. Cine era Jack Spintecătorul? Sub ce chip putea fi imaginat ucigaşul? Pentru clasa conducătoare victoriană, pentru aristocraţii şi burghezia ce îşi aveau reşedinţele în West End, era evident că nu putea fi vorba de un personaj respectabil. Jack Spintecătorul era probabil un vagabond sau un muncitor. Poate eventual un măcelar sau parlagiu de la abatoare, care se plimba, plin de sânge pe haine, fără a trezi nici cea mai mică suspiciune. Căci nimeni nu-şi putea imagina că, după ce îşi căsăpea în aşa fel victimele, rămânea cu hainele imaculate.

Unii, animaţi de sentimente naţionale, aveau o cu totul altă părere, şi anume că autorul unor astfel de monstruozităţi nu putea să fie un britanic: putea fi, de pildă, un bărbier evreu, un anarhist rus, sau un marinar în trecere pe acolo. De altfel, şi regina solicitase miniştrilor săi să fie cercetate vapoarele ce făceau escală în docurile din Londra. De ce se implica regina în această afacere?

Din contră, pentru locuitorii din East End, autorul nu putea fi decât un străin de cartier, probabil de sorginte aristocratică, un fel de dr. Jekyll-sau Mr. Hyde, ducând în timpul zilei o viaţă normală şi onorabilă, dar devenind monstru însetat de sânge odată cu venirea nopţii. Şi tocmai această versiune, cea mai romantică, s-a impus în final.
Legenda, transpusă pe peliculă, a păstrat imaginea unui bărbat impozant, îmbrăcat cu o pelerină şi având pe cap un joben, în mână cu o sacoşă de piele, strecurându-se tăcut în ceaţa Londrei, prin străduţele sărăcăcioase.

Jack Spintecătorul, un reformator social de geniu

Celebrul scriitor şi dramaturg irlandez, George Bernard Shaw (1856-1950), într-o scrisoare percutantă trimisă ziarului The Star, făcea remarca că în fond crimele din Whitechapel avuseseră drept rezultat să atragă atenţia autorităţilor asupra stării neobişnuite de mizerie a unei părţi a populaţiei. Avertismentul şi-a atins scopul şi mari credite au fost deblocate, fiind întreprinse importante lucrări edilitare de asanare şi igienă. Câteva sărmane femei spintecate au avut un efect mult mai mare decât toată strădania social-democraţilor (din care Shaw făcea parte)! Printr-o logică puţin forţată, Shaw a concluzionat că Jack Spintecătorul era un reformator social de geniu!

Venind din partea lui George Bernard Shaw, reputat polemist şi om de spirit, această ipoteză conţinea o evidentă ironie. În 1965, Tom Cullen, autorul unei lucrări foarte serioase despre Jack Spintecătorul (Autumn of Terror), a reluat această idee ad Htteram, afirmând că asasinul se folosise de crimă ca instrument de revendicare socială!

Jack Spintecătorul, un doctor ce vroia să-şi răzbune fiul mort de sifilis

În 1928, jurnalistul Leonard Matters, în cartea sa, The Mystery of Jack the Ripper, a formulat o nouă ipoteză. Autorul, nici mai mult nici mai puţin, pretinde că l-a descoperit pe Jack Spintecătorul, dar în carte a fost nevoit să-i schimbe identitatea, din respect faţă de o familie onorabilă, din care acesta provenea. Respectivul se numea Stanley, fiind un chirurg al cărui băiat o cunoscuse cu doi ani în urmă pe Mary Jane Kelly şi de la care contractase un sifilis. Maladia progresase rapid şi tânărul a murit nebun. în faţa catafalcului fiului său, tatăl ar fi jurat s-o regăsească pe Mary Jane Kelly şi să-şi răzbune fiul.

Astfel, doctorul Stanley a început să rătăcească pe străzile sordide din Whitechapel, întrebându-le pe prostituate unde ar putea-o găsi pe cea pe care o căuta, apoi îşi ucidea interlocutoarele pentru a nu putea fi identificat. În cele din urmă, a descoperit-o pe Mary Jane Kelly şi, împlinindu-şi răzbunarea, a plecat din Anglia. A decedat curând la Buenos Aires, dar puţin timp înainte de moarte, a vorbit despre crimele sale unui confrate medic.

O povestire interesantă şi veridică la prima vedere, dar din păcate se pare că Leonard Matters a imaginat totul şi că relatarea sa nu are nici un fundament real: la vremea respectivă, nu se murea în doi ani de sifilis, ci în douăzeci sau treizeci. Autopsia lui Mary Jane Kelly menţiona faptul că ea nu suferea de nici o maladie venerică şi, în sfârşit, în ciuda unor cercetări minuţioase, nu s-a putut descoperi nici cea mai mică urmă a unui medic britanic, mort în acea epocă în America de Sud.

Jack Spintecătorul, o femeie?

În 1938, William Stewart va formula în cartea sa „Jack the Ripper. A New Theory” o serie de deducţii a la Sherlock Holmes. Stewart consideră că asasinul era într-adevăr o femeie. Cine se putea apropia de altă femeie fără s-o sperie? O altă femeie, evident! Cine putea să circule nepedepsit în plină noapte, cu veşmintele pătate de sânge, ducând o sacoşă cu instrumente chirurgicale? O moaşă! Ce făcea adeseori o moaşă, mai ales când are cliente prostituate? Le provoacă avorturi. Ce a putut face una dintre aceste cliente? S-o denunţe! Ce atitudine a adoptat atunci moaşa? S-a răzbunat!

Iată deci un şir de deducţii aparent coerent, dar care nu explică numărul mare de victime. Puteţi citi mai multe informaţii despre ipoteza precum că Jack Spintecătorul ar fi femeie şi în articolul: https://www.lovendal.ro/wp52/jack-spintecatoarea/

Jack Spintecătorul = rus

În 1959, Donald Mc Cornick în „The Identity of Jack the Ripper” afirmă că Jack era un medic aparţinând armatei ruse, pe nume doctorul Alexandr Pedasenko. Fiindu-i descoperite apucăturile criminale, Rasputin şi poliţia ţaristă Ohrana l-au expediat în Anglia. Revenit în mediul exilaţilor ruşi, el ar fi comis o serie de crime, cu gândul de a-i discredita. Ipoteză puţin credibilă. Dacă Rusia ar fi imaginat această provocare politică, este evident că agentul său ar fi atacat femeile aristocrate şi nicidecum prostituatele din Whitechapel. Mai multe detalii despre această ipoteză, găsiţi în acest articol: https://www.lovendal.ro/wp52/jack-spintecatorul-era-rus/

Alţi candidaţi pentru Jack Spintecătorul

Unii s-au interesat de asasinii care au fost arestaţi ulterior şi condamnaţi pentru crime, mai ales în cazul când era vorba de mai multe femei. S-a vorbit de Frederick Deming, care şi-a ucis cele două soţii şi cei patru copii şi care a fost spânzurat în 1892. El a mărturisit că ar fi fost Jack Spintecătorul, sperând fără îndoială că această recunoaştere l-ar putea eventual scuti de execuţie. A fost lipsit de şansa de a deveni celebru: se afla în închisoare în anii 1888-1889.
A mai fost citat şi numele doctorului Neil Cream, un medic scoţian, spânzurat în 1892, precum şi cel al lui Severin Klosowski, zis George Chapman, spânzurat în 1903. Ambii otrăviseră mai multe femei. Dar psihiatrii respinseseră, categoric, „candidatura” acestora. Era greu de crezut că Jack Spintecătorul şi-ar fi schimbat metoda şi, în final, ar fi optat pentru cuţit în locul otrăvii, o armă mult mai discretă, care nu lăsa atâtea urme.

Montague John Druitt, tânărul avocat cu şansele cele mai mari de a fi Jack Spintecătorul

În 1965 s-a vehiculat o ipoteză esenţială – poate chiar cheia enigmei. Daniel Farson în Jack the Ripper şi Tom Cullen în Autumn of Terror au relevat identitatea unui individ, asupra căruia Scotland Yard-ul sfârşise prin a-şi concentra bănuielile. Cum a fost posibil acest lucru? Datorită lui Sir Melville Macnaghten, directorul C. I. D. din 1903 până în 1913 şi care, intrat în Scotland Yard în 1889, puţin după comiterea crimelor, a fost însărcinat în 1892 cu clasarea dosarului. Probabil că acest dosar se mai găseşte în arhivele Scotland Yardului şi, după legea britanică, nimeni nu l-ar putea consulta mai devreme de 1992. Dar Macnaghten şi-a scos o serie de note personale ce au fost consultate de urmaşii săi. Astfel, a apărut la lumina zilei numele unui tânăr avocat, în vârstă de 31 ani, în momentul comiterii faptelor, şi anume Montague John Druitt.

Aparţinând unei familii excelente şi bucurându-se de o educaţie pe măsură, mai întâi la colegiul din Winchester şi apoi la Oxford, Montague John Druitt a obţinut note foarte mari, remarcându-se ca un bun jucător de cricket. În 1888, acest perfect produs al universităţilor aristocratice britanice, s-a înscris în baroul din Londra. Dar clienţii îl ocoleau şi, în 1888, an fatidic, Druitt, decepţionat şi deziluzionat, a renunţat la ambiţiile sale, pentru a deveni suplinitor la o şcoală particulară din Blackheath.

Druitt se sinucide la puţin imediat după ultima crimă

Acesta era personajul pe care Sir Melville Macnaghten l-a considerat suspectul nr. 1. Apriori, unele detalii corespundeau profilului presupus al lui Jack Spintecătorul. Druitt locuia la Blackheath, dar îşi păstra şi o garsonieră la Londra, în Inner Temple, la câteva minute de mers pe jos de teatrul crimelor. Amănunt şi mai important: Montague John Druitt s-a sinucis, puţin timp după comiterea ultimei crime; el a fost văzut încă în viaţă, pentru ultima oară, la 3 decembrie 1888 şi corpul său a fost pescuit din Tamisa la 31 decembrie. De ce s-a sinucis? Depresiune nervoasă?

Druitt aparţinea unei familii de medici. Tatăl său, bunicul, unchiul şi vărul său erau chirurgi şi era posibil ca de la aceştia să dobândească unele noţiuni de anatomie. Întrebarea dacă Jack Spintecătorul era medic fusese mult dezbătută: unii experţi apreciau că mutilările cadavrelor nu putuseră fi făcute decât de un profesionist. Dar alţii aveau o părere contrară.

Poliţiştii Scotland Yard-ului dispuneau de alte indicii de natură să le întărească bănuielile? Foarte probabil. Poate că, mai înainte de a se fi aruncat în Tamisa, Montague John Druitt a lăsat familiei sale scrisori în care îşi recunoaştea faptele. Deocamdată avem de-a face cu o simplă supoziţie.

Jack Spintecătorul = nepotul reginei Victoria?

Dosarul lui Jack Spintecătorul poate fi considerat închis? Nu! Problema reapare periodic în coloanele presei britanice. În noiembrie 1970, revista The Criminologist publica un articol semnat de doctorul Stowell, un octogenar, care afirma că ar fi primit odinioară confidenţele lui Sir William Gull, medicul familiei regale, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După el, Jack Spintecătorul nu era altul decât ducele de Clarence, băiatul cel mare al prinţului de Wales (viitorul rege Eduard al VH-lea) şi moştenitorul tronului. Ducele avea să moară în urma unei maladii în 1892 şi coroana a revenit fratelui său mai mic, George al V-lea.

După opinia doctorului Stowell, ducele de Clarence ar fi contractat în 1880 un sifilis, la vârsta de 16 ani, de la un marinar. Spre final, boala a căpătat accente de nebunie, cu instincte de omucidere, stare ce s-a manifestat în toamna lui 1888. După primele crime săvârşite în împrejurările pe care le cunoaştem, el ar fi fost descoperit şi internat în mod discret, într-un ospiciu. La 9 noiembrie, printr-un concurs de împrejurări, a reuşit să evadeze împreună cu un alt internat şi a venit la Londra, unde a asasinat-o pe Mary Jane Kelly. Descoperit la scurt timp, a fost din nou închis, până la moartea survenită patru ani mai târziu. Există o singură neconcordanţă, pe care vă lăsăm s-o judecaţi singuri: la 9 noiembrie 1888, ducele de Clarence se afla în deplinătatea facultăţilor mintale la castelul din Sandringham şi sărbătorea împreună cu întreaga familie aniversarea tatălui său, prinţul de Wales.

Un alt candidat: James Stephen, fiul unui mare magistrat

Există un blestem al Spintecătorului, cum a existat un pretins blestem al faraonilor? La câteva zile după publicarea articolului său, doctorul Stowell a decedat subit. La 9 noiembrie, se comemora ziua asasinării lui Mary Jane Kelly.
O nouă redeschidere a cazului a avut loc în 1972. Michael Harrison, infirmând teza doctorului Stowell, pretindea că Spintecătorul era un alt client al doctorului William Gull: un oarecare James Stephen, fiul unui mare magistrat şi prieten intim al ducelui de Clarence. Stephen şi-ar fi pierdut minţile într-un şoc, în urmă cu câţiva ani. Baza acestei noi teze nu este nici ea prea solidă. James Stephen a murit în 1892, ceea ce nu se leagă cu brusca întrerupere a şirului de asasinate de după 9 noiembrie 1888 şi nu le explică nici pe cele din 1889. Numai dacă acestea nu au fost opera altui criminal, rămas şi el nedescoperit.

Conspiraţia familiei regale

În iulie 1983 apărea la Londra, sub semnătura ziaristului Stephen Knight, o nouă carte, Jack the Ripper, the Final Solution, soluţie care implica de această dată nu una, ci trei persoane. Iată pe scurt rezumatul cărţii. În 1884, prinţesa Alexandra, soţia viitorului Eduard al VII-lea, îi dădea fiului său mai mare, Albert, duce de Clarence, lecţii de desen, cu ajutorul pictorului Walter Sickert. Orele aveau loc la domiciliul pictorului, în Cleveland Street. Atunci, ducele a cunoscut o tânără ce servea de model pictorului, numită Armie Cock. Albert s-a îndrăgostit de frumoasa Annie şi cei doi s-au căsătorit în secret, ceremonia religioasă fiind efectuată de un preot catolic. Cuplul a avut o fetiţă, Alice, ce s-a născut în aprilie 1885 şi pe care au încredinţat-o unei tinere vecine, Mary Jane Kelly, cea care mai târziu va cădea victimă Spintecătorului.

Când regina Victoria a aflat de căsătoria lui Albert, a ordonat primului ministru, lordul Salisbury, să facă ordine. Ducele a fost dus la Palatul Buckingham, cu interdicţia categorică de a mai ieşi în public. Annie Cock a fost la rândul ei dusă cu forţa la spital, unde medicul familiei regale, Sir William Gull, din raţiuni de stat, a declarat-o nebună şi a trimis-o să-şi sfârşească zilele într-un azil. Cât priveşte pe micuţa Alice, ea a fost încredinţată lui Walter Sickert.

În 1888, scandalul ameninţa să izbucnească brusc, Mary Jane Kelly, care între timp devenise prostituată, povestind ce ştia unor bune prietene: Mary Nichols, Annie Chapman şi Elizabeth Strite. Toate patru s-au gândit să şantajeze familia regală. Astfel, la nivelul cel mai înalt al casei regale s-a luat decizia i le a se înăbuşi scandalul, reducându-le la tăcere pe cele patru femei. Executanţii acestui ordin îngrozitor au fost Walter Sickert, Sir William Gull şi birjarul ducelui de Clarence, John Netley. Cele patru femei (plus Catherine Eddowes, omorâtă din greşeală) erau ademenite de Sickert până la trăsura sa, unde li se tăia gâtul de către birjar. Sir William Gull, datorită cunoştinţelor sale de chirurgie, mutila după aceea cadavrele pentru a face să se creadă că este vorba de opera unui ucigaş sadic.

Ce a devenit Jack Spintecătorul? Sir William Gull a decedat în 1890, John Netley a murit într-un accident în 1903, fiind lovit de calul său. Walter Sickert a crescut-o pe micuţa Alice, care mai târziu i-a devenit amantă şi au avut un fiu, Joseph. Astfel, a luat sfârşit acea poveste romantică, relatată de Sickert fiului său în 1942 la vârsta de 82 de ani. Dacă lucrurile sunt adevărate, acesta ar fi fost oarecum traumatizat să afle dintr-o dată că este fiul lui Jack Spintecătorul şi strănepotul regelui Eduard al VII-lea.

Dar, punctul slab al tezei lui Stephen Knight este că se bazează doar pe povestirea cu iz rocambolesc a lui Joseph Sickert.

În stadiul actual al cercetărilor, „candidatura” avocatului Montague Druitt pare cea mai plauzibilă, dar problema rămâne, oricum, deschisă.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.