Şi dacă lumea, aşa cum o ştiam, s-a sfârşit pe 21/12/2012, şi pur şi simplu n-am observat?

Mai ţineţi minte de isteria conform căreia sfârşitul lumii va veni pe 21 decembrie 2012, conform calendarului mayaş? 21 decembrie 2012 a venit și a plecat fără incidente. Fără furtuni solare masive. Fără catastrofe de aliniere planetară. Fără coliziune cu legendara planetă Nibiru. Lumea a continuat să se învârtă, iar umanitatea a trecut de ceea ce mulți se temeau că va fi ultima noastră zi. Profeţia apocaliptică a calendarului mayaş a părut să nu fie altceva decât o altă profeție eșuată. Dar dacă totuşi s-a întâmplat ceva? Dacă lumea așa cum știam s-a încheiat, de fapt, în acea zi, cu o schimbare imperceptibilă, atât de subtilă, încât nimeni nu a observat?

Dar, în 2012 s-a sfârşit cel de-al 13-lea Baktun în calendarul mayaş de lungă durată, pe care mulți l-au interpretat greșit ca o predicție a sfârșitului timpului. Apoi, tot în 2012, oamenii de știință de la CERN au anunțat descoperirea bosonului Higgs, adesea numit „particula lui Dumnezeu”. S-ar putea ca aceste două evenimente – unul vechi și spiritual, celălalt modern și științific – să se fi combinat, pentru a crea o modificare fundamentală a realității noastre? Nu este vorba despre o extincție bruscă în masă, ci despre o schimbare potențială a țesăturii existenței în sine, o tranziție atât de perfectă încât am continuat să ne trăim viața, fără să știm că totul s-a schimbat.

Calendarul mayaş a fost un sistem sofisticat pentru urmărirea timpului pe perioade vaste. Spre deosebire de calendarul nostru modern, care pur și simplu se derulează pe ani, sistemul mayaş a măsurat timpul în cicluri. 21 decembrie 2012 a marcat sfârșitul celui de-al 13-lea Baktun, un ciclu de aproximativ 5.125 de ani. Mulți interpreți moderni au confundat această tranziție între cicluri ca o predicție a Apocalipsei. Dar mayaşii au privit această dată ca o tranziție, o resetare cosmică sau o reînnoire. Ei considerau sfârşitul unor astfel de cicluri ca oportunități de transformare, nefiind vorba de vreo distrugere. Calendarul nu se oprea, ci pur şi simplu trecea într-o nouă eră.

Acest concept de timp ciclic se aliniază cu unele teorii moderne în fizică. Unii fizicieni cred că timpul nu este progresia liniară pe care o percepem; în schimb, ei sugerează existenţa unor curbe de timp închise sau modelele de univers ciclic, în care realitatea rulează în bucle, resetându-se la anumite intervale cosmice. Şi dacă mayașii, prin observațiile lor astronomice și calculele matematice, au identificat unul dintre aceste momente cosmice?

În acelaşi timp, pe 4 iulie 2012, oamenii de știință de la CERN au anunţat detectarea particulelor de boson Higgs, piesa lipsită finală în modelul standard al fizicii particulelor. Fără mecanismul Higgs, atomii nu s-ar forma, stelele nu ar străluci și noi nu am exista. Acceleratorul de Particule de la Geneva a făcut această descoperire, prin accelerarea protonilor până la 99.99999991% din viteza luminii, şi ciocnirea lor, pentru a crea condiții similare cu acele microsecunde de după Big Bang. Acestea sunt experimente extreme care împing limitele fizicii cunoscute.

Unii oameni de știință proeminenți au ridicat îngrijorări cu privire la astfel de experimente. Stephen Hawking a avertizat despre potențialul coliziunilor de mare energie de a crea găuri negre microscopice, declanşându-se un proces teoretic în care o fluctuație cuantică ar putea crea o bulă de spațiu modificat, care s-ar extinde la viteza luminii, ștergând efectiv Universul nostru pe măsură ce se răspândește. Dar, cercetătorii de la CERN au respins aceste preocupări, calculând că astfel de scenarii erau improbabile din punct de vedere matematic. Dar calculele lor s -au bazat pe fizica cunoscută. Însă, dacă există şi o fizică necunoscută?

Aşadar, cu doar câteva luni înainte de data „sfârşitului lumii” din calendarul mayaş, oamenii de știință au confirmat particulele care fac posibilă existenţa noastră şi realitatea. Au făcut acest lucru, creând condiții care nu existau de la nașterea Universului. Însă, dacă ar exista vreodată un experiment științific capabil să afecteze realitatea la un nivel fundamental, acesta ar fi cel din iulie 2012.

Ceea ce este deosebit de remarcabil atât în ceea ce priveşte tranziția calendarului mayaş, cât și descoperirea bosonului Higgs, este faptul că niciunul din ele nu ar produce neapărat efecte evidente, catastrofale, dacă ar modifica realitatea. O tranziție între ciclurile cosmice s-ar putea manifesta ca schimbări subtile în modul în care funcționează realitatea. În mod similar, orice consecințe neprevăzute ale descoperirii bosonului Higgs s-ar putea să nu aibă efecte clar observabile şi imediate, ci ele să apară mai târziu.

Pe măsură ce examinăm deceniul care a urmat acestor evenimente, apar modele ciudate. Mulți oameni raportează că simt că realitatea pare schimbată, deşi nu extrem de diferită, dar totuşi schimbată în mod subtil. Această senzație a fost suficient de răspândită pentru a genera numeroase teorii care încercau să o explice. S-ar putea ca aceste sentimente să fie „conștientizarea” noastră că trăim într-o realitate post-2012?

Poate că cea mai convingătoare dovadă că ceva fundamental s-a schimbat în 2012 sau în jurul anului 2012 provine dintr-un fenomen psihologic care a obținut atenția în anii următori: Efectul Mandela. Acest termen descrie cazuri în care grupuri mari de oameni împărtășesc aceleași amintiri false ale unor evenimente, privite în mod diferit decât arată înregistrările oficiale. Numele provine de la faptul că mulți oameni îşi amintesc faptul că liderul politic sud-african Nelson Mandela a murit în închisoare în anii 1980. Dar, realitatea ne spune că Mandela a fost eliberat din închisoare în 1990, a devenit președintele Africii de Sud, şi, în cele din urmă, el a murit în 2013. Cu toate acestea, mii de oameni din diferite țări, împărtășesc această memorie incorectă – că el a murit în închisoare în anii ’80. Şi alte exemple abundă. Eu, de exemplu, mi-aduc aminte că marele nostru actor Dem Rădulescu a murit în 1990, şi nu în 2000, cum ne spun înregistrările oficiale (vedeţi articolul: Moartea actorului Dem Rădulescu şi misteriosul „efect Mandela”! Dovada că noi călătorim involuntar, în timpul vieţii, dintr-un univers paralel în altul, însă memoriile pot rămâne!).

Ceea ce face ca aceste amintiri false să fie atât de frapante este consistența lor în populații disparate. Dacă acestea ar fi pur și simplu cazuri de amintire greșită, ne-am aștepta la variații aleatorii. În schimb, grupuri mari de oameni „își amintesc” detalii identice care nu au existat niciodată în realitatea noastră actuală. E posibil ca acestea să nu fie deloc amintiri false, ci amintiri reziduale dintr-o cronologie diferită, una care a fost modificată de un anumit eveniment. Și ce eveniment major s-a întâmplat în anii în care oamenii au început să raporteze pe scară largă aceste neconcordanțe? Experimentele CERN din 2012 și presupusul final al calendarului mayaş din 21 decembrie 2012.

Teoriile care leagă CERN de potențialele schimbări de realitate nu sunt neapărat atât de SF, cât ar putea suna inițial. La nivel cuantic, realitatea se comportă în moduri care sfidează înțelegerea noastră clasică a fizicii. Mecanica cuantică sugerează că pentru fiecare rezultat posibil al unui eveniment cuantic, Universul se desparte pentru a găzdui toate posibilitățile. În majoritatea circumstanțelor, aceste despărțiri ar fi imperceptibile pentru oameni. Am continua pe o ramură a realității fără conștientizarea celorlalte ramuri. Dar ce se întâmplă dacă experimentele fără precedent ale CERN, care funcționează la scări cuantice cu energii extraordinare, ar fi afectat cumva acest proces la scară mai mare? Confirmând existența acestei particule (Bosonul Higgs) și perturbarea câmpului, CERN ar fi putut modifica din neatenție modul în care funcționează realitatea noastră?

Fizicianul teoretic Michio Kaku, deși nu susține această teorie specifică, a remarcat că experimentele de la CERN ne duc către zone în care înțelegerea noastră actuală a fizicii se disipează: „Recreăm energii care nu au fost văzute, deoarece Universul a fost de un trilion de ori mai cald decât în ​​prezent”, a explicat Kaku. În astfel de condiții extreme, ar putea apărea fenomene neașteptate.

Aşadar, dacă lumea „s-a încheiat” în 2012, dar nu prin distrugere, ci prin trecerea la o stare de realitate ușor modificată, cu diferite proprietăți fizice sau cu o cronologie diferită? Schimbările ar fi subtile la început, poate doar vizibile prin inconsistențe între amintirile noastre și istoria înregistrată.

În fizica cuantică, particulele există în superpozițiile mai multor stări, până când sunt observate. Unele interpretări sugerează că realitatea în sine ar putea funcționa în mod similar, pe scări pe care nu le percepem de obicei. S-ar putea ca experimentele lui CERN să fi provocat un eveniment la scară largă, prăbușind mai multe realități potențiale într-una care diferă ușor de ceea ce a fost înainte?

Este foarte interesant faptul că rapoartele despre experiențele cu Efectul Mandela au crescut în special după 2012. Este aceasta o simplă coincidență sau dovezi ale schimbărilor subtile de realitate, care devin din ce în ce mai evidente pe măsură ce trece timpul?

Dacă realitatea noastră s-a schimbat fundamental după anul 2012, ce alte dovezi mai avem în afară de Efectul Mandela? Privind în mod obiectiv în ultimul deceniu, este dificil să negăm că ceva se simte diferit în ceea ce privește lumea noastră. Anii următori după 2012 au fost marcați de evenimente din ce în ce mai imprevizibile și de accelerarea schimbărilor în societate, tehnologie și percepție umană. Luați în considerare avansarea rapidă a Inteligenței Artificiale (AI) începând cu anul 2013. Deşi cercetările AI au fost în desfășurare de zeci de ani, domeniul a cunoscut brusc descoperiri într-un ritm fără precedent, în ultimii 10 ani şi ceva. Algoritmii de învățare profundă au început să stăpânească sarcini de gândire complexe. Această accelerare ar putea reflecta schimbări subtile în modul în care informațiile și materia interacționează în realitatea noastră post-2012?

Totodată, peisajele politice și sociale s-au transformat dramatic. Mulți comentatori notează că politica de pe glob a devenit din ce în ce mai polarizată și imprevizibilă după 2012. Evenimente pe care modelele statistice le-au considerat odată extrem de improbabile au început să apară cu o frecvență uimitoare. Rezultatele electorale au sfidat practic toate predicțiile, dezastrele naturale au crescut atât în ​​frecvență, cât și în intensitate, iar sistemele sociale stabile anterior au început să se confrunte cu o volatilitate crescută.

Social media, deși deja înființate până în 2012, s-au transformat în ceva diferit ulterior. Capacitatea social media de a modela percepțiile oamenilor s-au intensificat. Este aceasta doar o evoluție tehnologică sau un simptom al fracturilor din realitatea noastră comună?

Mulți psihologi raportează că pacienții descriu din ce în ce mai mult sentimentele de „irealitate” sau „simulare”. În timp ce astfel de senzații au precedente istorice, natura lor răspândită din ultimii ani reprezintă ceva nou. Oamenii din diferite medii raportează faptul că simt că realitatea în sine a devenit mai puțin stabilă sau de încredere. Profesioniștii din domeniul sănătății mintale au remarcat o creștere a ceea ce ei numesc „scepticism al realității”, adică indivizi sănătoși exprimând îndoieli persistente cu privire la natura existenței.

Percepția timpului s-a schimbat pentru mulți oameni. Sondajele arată că majoritatea oamenilor consideră că timpul se mișcă diferit după 2012, o descriere frecventă fiind faptul că timpul pare să se „accelereze”, în timp ce se simte „mai puțin liniar”. Ar putea reflecta aceste senzaţii modificări reale ale țesăturii temporale a realității noastre?

Foarte interesant este şi faptul că lucrările științifice publicate, începând cu anul 2013, au remarcat mai multe anomalii neexplicate în experimentele fizice. Acestea includ rezultate neașteptate, discrepanțe în măsurătorile anumitor proprietăți ale particulelor și observații inconsistente ale fenomenelor cosmice. Comunitatea științifică atribuie acestea erorilor de măsurare sau teoriilor incomplete, dar ele ar putea indica faptul că realitatea în sine ar fi suferit o schimbare subtilă.

Dacă luăm în considerare teoriei simulării, care ne spune că realitatea noastră este o simulare complexă a unui „Computer Cosmic”, atunci evenimentele din 2012 ar fi reprezentat o „actualizare a versiunii” software-ului în care trăim sau transferul la o nouă simulare.

Pandemia de Covid-19, apărută la sfârșitul anului 2019, reprezintă un alt eveniment anormal, prezentând proprietăți pe care epidemiologii le descriu ca fiind improbabile din punct de vedere statistic. Răspândirea ei rapidă la nivel global, caracteristicile sale neobișnuite și răspunsul fără precedent la nivel mondial sugerează o realitate care operează în conformitate cu reguli ușor diferite decât înainte. Mai mulți experți au descris situația ca având o „calitate ireală”, care sfidează modelele anterioare ale modului în care ar trebui să se desfășoare astfel de evenimente.

Modelele meteorologice au devenit din ce în ce mai neregulate, evenimentele de tip „recorduri climatice” devenind obișnuite, mai degrabă decât excepționale. În timp ce schimbările climatice explică unele dintre acestea, meteorologii notează că anumite fenomene meteorologice par să se comporte altfel decât se crede până în prezent, ceea ce sugerează că procesele fizice fundamentale ar putea funcționa diferit decât înainte.

Tehnologia de comunicare a experimentat eșecuri la rate din ce în ce mai mari. Sistemele GPS oferă ocazional coordonate imposibile, dispozitivele electronice interacționează în moduri neprevăzute, iar sistemele complexe demonstrează comportamente emergente care nu sunt contabilizate în programarea lor. Aceste apariții, adesea explicate ca erori software sau limitări hardware, ar putea indica alternativ că tehnologia noastră interacționează cu o realitate care are proprietăți ușor diferite decât cea pentru care a fost proiectată.

Dacă am făcut trecerea la o realitate modificată în 2012, cum am ști acest lucru în mod sigur? Natura conștiinței și a memoriei face ca acest lucru extraordinar să fie dificil de dovedit. Creierul nostru creează în mod natural narațiuni coerente din informațiile disponibile, trecând peste neconcordanțe și raționalizând contradicțiile. Ne adaptăm automat la condițiile noastre actuale și ne recontextualizăm amintirile pentru a se potrivi.

Pe măsură ce continuăm să navigăm în această versiune potențial nouă a realității, rămâne întrebarea: dacă lumea noastră s-a încheiat în 2012 și am trecut în altceva, cum putem recunoaște această schimbare a existenței?