Satanismul la Caragiale: în operele sale literare „Între două poveţe”, „La hanul lui Mânjoală”, „La conac”, „Calul dracului” sau „Kir-Ianulea”, Caragiale ne vorbeşte despre diavol…
Marele Caragiale nu a scris doar lucrări literare de comedie ca „O scrisoare pierdută” sau „Momente şi schiţe”. Foarte interesante sunt nuvelele şi basmele sale fantastice, în care Ion Luca Caragiale pune accentul pe satanism, în opere ca „Între două poveţe”, „La hanul lui Mânjoală”, „La conac”, „Calul dracului” sau „Kir-Ianulea”. Satanismul lui Caragiale nu este semnul unei neliniști personale; imaginea de scriitor anxios, pe care ar voi s-o impună unii critici, nu este justificată. De remarcat că două din povestirile lui, „Între două poveţe” și „La hanul lui Mânjoală”, sunt narate la persoana întâia; cea dintâi este mai mult o cronică, iar a doua este o admirabilă nuvelă, în care subiectivismul pur gramatical nu întunecă obiectivitatea întâmplărilor fantastice.
Conceptul de satanism caragialean nu depăşeşte conceptul folcloric. Diavolul se întrupează în om, ca să ne ispitească slăbiciunile ca în „La conac”, sau în chip de animal, ca în „La hanul lui Mânjoală”; el este duhul rău, ce ne tulbură subconştientul, scoţând la suprafaţă, anume dorinţi tăinuite. Rolul lui este accidental, surprinzător, scoţând pe om din făgaşul obişnuit al vieţii, care, odată ieşit din cercul magic al înrâuririi diavoleşti, îşi reia ritmul normal. Cine se foloseşte de practica vrăjitorească este pedepsit, cum a fost pedepsită coana Marghioala la bătrâneţe, mistuită de incendiul care i-a ars hanul din temelii, cum a fost pedepsită şi fata de împărat, din „Calul dracului”, să se transforme într-o cerşetoare, blestemată că a recurs la uneltele vrăjitoriei.
Planul fantastic pe care se desfăşoară povestirile cu diavoli ale lui Caragiale foloseşte idei comune, din folclor. Diavolul este ispită, practica vrăjitoriei este lucru blestemat, după cum diabolismul femeii, care sperie şi pe dracul, este o observaţie morală a poporului. Artist lucid, Caragiale utilizează fantasticul cu tehnică savantă şi îşi explică simbolurile cu deosebită clarviziune. Întrupat în om, diavolul din „La conac” este acelaşi duh al răului, ca şi Spânul din „Harap-Alb” al lui Creangă. Când este neutralizat, ca Aghiuţă, din „Kir-Ianulea”, apare şi mai uman şi chiar de compătimit, fiindcă satanismul femeii, de natură congenitală, îl înspăimântă şi-l înfrânge. Evocarea unui Bucureşti de epocă, în cadrul mahalalei bucureştene, din „Kir Ianulea” este semnul neîndoios ale unei lucidităţi artistice, care evadează în fantastic pentru a-şi varia scrisul şi a-şi depăna epic intuiţiile lui de moralist, scoase din contemplarea mecanismului etern omenesc, al experienţei şi al observaţiei.
În schiţa „Între două poveţe”, Caragiale dă un uşor tâlc, simbolic ispitei; tânăra Nina, care-l obsedează cu prezenţa ei fascinantă, la un bal mascat, e travestită în Mefisto; ea devine astfel „drăcuşorul”, care-l urmăreşte cu privirile şi a cărei respiraţie caldă emană tulburător, când se află în spatele bărbatului. Povestitorul oscilează însă între două ispite femeieşti: între Nina, al cărui magnetism se exercită puternic, dar scurt, şi între o văduvă, care-i propune o plimbare în Italia, unde o şi însoţeşte. Reîntorcându-se, după câteva luni, îşi prelungeşte nostalgia după posibila aventură cu „drăcuşorul”, pe care nu-l poate uita. Elementul fantastic este atenuat, până la o simplă convenţie; fiinţa umană e direct tangibilă, iar efectul magic al satanismului se reduce la un obişnuit travesti.
De la această nevinovată povestire, întemeiată pe convenţional, până la admirabila „La hanul lui Mânjoală”, trecem dintr-odată pe un plan în care fantasticul magic apare simbolic organizat; dar şi aici, Caragiale porneşte de la elementele realiste cele mai vădite. Magia este un accident, impresionant, fireşte, care tulbură profund pe erou, îl scoate, pentru un timp din ritmul lui obişnuit de viaţă, zvârlindu-l într-o aventură neaşteptată. Tânărul, care se ducea să se însoare cu faţa pocovnicului Iordache, face un popas la hanul Mânjoloaiei. Emanaţia senzuală a hangiţei se complică cu elemente exterioare. Obsesia ispitei se prelungeşte pe planul fantastic, cu potriviri ale hazardului, în care prezenţa diavolului se întrupează într-un cotoi şi un ied; aceştia par emisari la dispoziţia femeii, care lucrează asupra tânărului cu mijloace satanice.
Drumul prin viscol al călăreţului, pornit spre viitorul socru, după ce s-a smuls cu greu de lângă ispită, apariţia ciudată şi apoi dispariţia şi mai ciudată a iedului, lupta cu elementele naturii şi rotirea într-un vicios cerc magic, care-l ţine tot în preajma hanului, revenirea la Mânjoloaia şi stăpânirea pe care-o pune asupra simţurilor lui adânc tulburate, anihilându-i voinţa – sunt magistral împletite. A trebuit să-l scoată cu sila din această vrajă polcovnicul Iordache şi să-l ducă la o mănăstire, să se lecuiască de puterea satanică ce-l luase în stăpânire.
Mânjoloaia pare o vrăjitoare, care i-a luat minţile, folosindu-se de diavol; ispita femeiască s-a exercitat asupra-i cu acele forţe ale subconştientului, care ţin de magie. Povestirea aventurii tinereşti e încadrată într-un element fantastic, reamintindu-şi de strania întâmplare, într-o noapte de iarnă, care coincide cu arderea hanului, până în temelie, incendiul „îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, sub un morman uriaş de jăratic”. Sfârşit demn de o adevărată vrăjitoare care ispitise, cândva, cu satanicele-i farmece şi pe bătrânul Iordache.
Satana, ca factor al răului, care pune stăpânire pe voinţa omului, nu acţionează numai asupra subconştientului erotic. În nuvela „La conac”, un tânăr care e trimis de taică-su, arendaş, să plătească 50 de galbeni, câştigul datorat boierului, se întâlneşte în drum cu diavolul, întrupat într-un călăreţ, cu înfăţişare de negustor: „un roşcovan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistruiu, dar om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e şasiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”. Elementul fantastic e mai atenuat aici, deşi suficient sugerat, ca să ne limpezească simbolul.
De două ori, tânărul îşi face cruce; şi de două ori, Satana piere, la semnul crucii, ca-n poveştile populare. Sfârşitul, cu restituirea banilor, de către unchiu-său, pe care întâmplarea i l-a scos în cale, printre jucătorii de la conac, după ce a scăpat de vraja ispitei, îi limpezește mintea și explică simbolul povestirii; mustrându-l, unchiu-său îl întrebă: „- Cine te-a pus să joci, dacă nu ştii jocul?”, şi flăcăul răspunde: „- Dracul m-a pus!”. Ca şi în „La hanul lui Mânjoală”, ieşit din cercul magic al ispitei, tânărul din „La conac” reintră în viaţa lui normală, după ce l-a încercat întâmplarea, sub forma diavolului. Aici este și mai caracteristic realismul povestirii, în care numai hazardul o împinge spre planul fantastic.
Dar, în basmul simbolic „Calul dracului”, faptele se petrec în pură atmosferă de magie, însă cu elemente de realism. În special, limbajul cerşetoarei este de-o oralitate atât de autentică, la începutul ca şi la sfârşitul povestirii; mai mult chiar, vorbeşte în acelaşi chip şi cu diavolul, preschimbat în tânăr călător, care poposeşte noaptea sub cerga bătrânii, care suferea de insomnie. Numai că aici, Satana, care voia să-şi ţină taina ascunsă, e descoperit de cerşetoare; pipăindu-l, în somn, dă peste semnele neîndoioase ale naturii lui, coada şi cele două corniţe; cerşetoarea, la rândul ei, „era o fată de împărat mare, care, de mititică se dedase la ştiinţa farmecelor şi la meşteşugul vrăjitoriei, şi, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerşetoare şi să nu-şi mai ia înfăţişarea ei de mai înainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, şi atunci, numa pe vremea nopţii”. Blestemul nu se curmă însă: plimbarea pe care-o face Prichindel, în cârca babei, până când apar zorile, o transformă numai momentan într-o zână fermecătoare. Prichindel a fost descoperit, dar nu şi păcălit; înainte de-a se lumina de ziuă, îşi ia tălpăşiţa, iar fata de împărat redevine cerşetoare, perpetuându-se blestemul.
Povestirea din „Calul dracului” e un basm, în care magia operează ca atare; vraja nu mai exercită asupra omului o înrâurire echivalentă cu ispita, acţionând asupra subconştientului; ea l-a transformat radical, ca semn al pedepsei, fiindcă s-a dedat el însuşi la practici vrăjitorești, ca să-şi redobândească personalitatea, trebuie să-l păcălească pe însuşi dracul.
O păcăleală straşnică va căpăta Satana în „Kir-Ianulea”, magistrală nuvelă cu tâlc simbolic, ilustrând proverbul „femeii care-a speriat şi pe dracul”. Elementul fantastic e aici mai mult de natură satirică, delegaţia pe care-o primeşte Aghiuţă de la Dardarot, de-a se transforma în bărbat, venind în Bucureşti, unde se va însura cu Acriviţa, ca să experimenteze toate năpastele care îi sunt rezervate unui soţ, corespunde cu verificarea unui adevăr. Pentru bărbat, iadul e pe pământ şi la încercările unui biet soţ terorizat de femeie nu va putea rezista nici Aghiuţă însuşi, după ce-şi ia lumea în cap şi intră ca duh rău, în corpul femeilor, ca să le chinuiască, iar Negoiţă, drept recunoştiinţă pentru cât bine-i făcuse Ianulea, transmite formula magică Acriviţii.
Diavolul va renunţa şi la această răzbunare, de spaima fostei soţii. Când Negoiţă pronunţă numele Acriviţii, pe care voia s-o cheme în ajutor, ca să locuiască în fata domnitorului, Aghiuţă îşi părăseşte victima, care se însănătoşeşte brusc, iar la cea dintâi încercare a Ianuloaiei de-a vindeca pe nepoata mitropolitului din Bucureşti, diavolul dispare, ieşind înspăimântat din trupul chinuit al fetei şi ducându-se să raporteze lui Dardarot tot ceea ce pătimise de pe urma unei femei, care l-a sărăcit şi l-a batjocorit. Astfel văzut, satanismul din „Kir-Ianulea” se deosebeşte de satanismul din „La hanul lui Mânjoală” şi „La conac”; el e, de data asta atribut al femeii şi nu diavolului, care a fost supus, întrupat în soţ, la toate umilinţele; rolul dat de Dardarot lui Aghiuţă este de simplu experimentator, care să verifice plângerea tuturor răposaţilor, ajunşi în iad, de pe urma soţiilor. Satana n-are nicio iniţiativă, îndurând pasiv toanele şi egoismul femeii.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
Marele Caragiale nu a scris doar lucrări literare de comedie ca „O scrisoare pierdută” sau „Momente şi schiţe”. Foarte interesante sunt nuvelele şi basmele sale fantastice, în care Ion Luca Caragiale pune accentul pe satanism, în opere ca „Între două poveţe”, „La hanul lui Mânjoală”, „La conac”, „Calul dracului” sau „Kir-Ianulea”. Satanismul lui Caragiale nu este semnul unei neliniști personale; imaginea de scriitor anxios, pe care ar voi s-o impună unii critici, nu este justificată. De remarcat că două din povestirile lui, „Între două poveţe” și „La hanul lui Mânjoală”, sunt narate la persoana întâia; cea dintâi este mai mult o cronică, iar a doua este o admirabilă nuvelă, în care subiectivismul pur gramatical nu întunecă obiectivitatea întâmplărilor fantastice.
