
Unele legende spun că planeta Venus ar fi intrat în sistemul nostru solar cam cu 5.000 de ani în urmă, între Mercur şi Terra, venind de unde nu se ştie, cum nu se ştie nici de ce se învârte (în jurul axei sale) invers decât celelalte planete ale sistemului solar. Fiind prea aproape de Soare, foarte curând condiţiile climatice au devenit un iad, fãcând viaţa imposibilă.
Aceleaşi legende spun că pe Venus trăia o supercivilizaţie – venusienii. Aceştia s-ar fi refugiat pe vecina Terra, care era şi aproape, şi oferea condiţii propice vieţii. Venusienii erau de rasă albă, având realizate vehicule capabile de zboruri interplanetare, putând astfel să realizeze acest transfer. Pe Terra au sosit cam câţi au putut fi aduşi cu navetele disponibile. Aceştia au fost indivizi înalţi, blonzi, posedând tehnologii foarte avansate – spun aceleaşi legende.
În Vechiul Testament, venusienii sunt descrişi ca oameni cu talie mare, strălucitori, făcători de minuni şi botezaţi „Nephilium”. Se pare că debarcarea lor s-a fãcut în Europa. În legendele românilor, venusienii sunt numiţi jidovi. Un „jidov de om” însemna în fapt un tip de om mare, adică înalt şi robust, blond spre roşcat, un om bun la suflet şi cu aptitudini remarcabile. Înţelepţii din vechime i-au asimilat cu „trimişii lui Dumnezeu” şi erau priviţi ca zei sau ca îngeri. Un pic mai târziu, chiar Moise, în concordanţă cu mentalitatea vremurilor sale, îi va socoti şi el trimişii lui Dumnezeu sau îngeri şi fiii lui Dumnezeu, despre care relatează următoarele: „Fiii lui Dumnezeu văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”.











