Să mai spulberăm un mit: România n-a fost niciodată dezvoltată economic în perioada interbelică, în timpul regelui Carol al II-lea

3.486 vizualizari
Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)

După revoluţia din decembrie ’89, există o prejudecată des întâlnită, şi anume că în perioada interbelică, în special în anii ’30, România se afla într-un boom economic şi că, dacă n-ar fi venit cel de-al doilea război mondial şi, ulterior, regimul stalinist impus de ruşi, ţara noastră ar fi fost la acelaşi nivel de dezvoltare ca şi ţările occidentale, ca Franţa sau Olanda, de exemplu. Totuşi, totul nu este decât o idee falsă, aşa cum ne demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în lucrarea sa „Istoria loviturilor de stat din România”, vol. 3.

Iată ce ne spune istoricul în lucrarea sa:

* În 1938, din 176 de oraşe, 74 erau lipsite de alimentare cu apă curentă, iar 123 nu aveau canalizare. În mahalale, apa se aducea de la fântâni sau de la cişmele amplasate în capătul străzilor. Lumina electrică nu ajungea în aceste zone. În Bucureşti, din 670 străzi, 371 erau luminate şi 299 nu aveau lumină electrică. Situaţia era mult mai gravă în oraşele mici. Acest lucru reliefează subdezvoltarea urbanistică.

* Tot la sfârşitul anilor ’30, oamenii de afaceri, proprietarii de pământ, inginerii şi economiştii reprezentau doar 0,12% din populaţia României, cifră dezarmantă care arată clar imaginea unui stat care nu era unul dezvoltat.

* E adevărat că în anii ’30 s-au înregistrat rezultate spectaculoase în producţia industrială, dar ele proveneau cu un procent zdrobitor din comercializarea rezervelor naturale şi din prelucrarea inferioară a acestora (petrol, cărbune, lemn). Din 1923 până în 1938, producţia industrială s-a dublat, dar a rămas în venitul naţional inferioară agriculturii: de la 30% a crescut la doar 38%.

* În anii ’30, România nu era un stat capitalist concurenţial, la fel ca în SUA, de exemplu. Sub domnia lui Carol al II-lea (1930-1940), dezvoltarea economică s-a desfăşurat printr-un circuit al valorilor economice care pornea de la bugetul de stat, de unde se dădeau marile comenzi dirijate spre firme legate de camarila regală, firmele realizau venituri substanţiale, din care mare parte se ducea în conturi personale interne sau externe ale patronilor, altă parte se îndrepta spre camarilă şi rege, iar produsul comandat de stat ajungea la client (cel mai important fiind Armata Română) unde se transforma în mijloc fix, neproducând nimic mai departe. Dintr-un astfel de circuit, controlat strict de camarilă şi de rege – adică centralizat – nu se putea naşte decât un sistem industrial monopolist, în care principalul motor al capitalismului, competiţia, lipsea. De exemplu, în industria metalurgică, întreprinderile monopoliste deţineau 98% din capitalul investit, foloseau 86% din forţa
motrice şi controlau 44% din valoarea producţiei.

* Decalajul mare dintre România interbelică şi statele capitaliste dezvoltate se traducea într-o producţie industrială pe cap de locuitor de 7,3 de ori mai mică decât a Franţei, de 8,5 ori mai mică decât a Germaniei şi de 12 ori mai mică decât a Marii Britanii.

* Mai există o altă legendă conform căreia în perioada interbelică România ar fi fost „grânarul Europei”. Şi aceasta este doar o legendă şi atât. România recolta în 1938 doar 12,6 chintale de grâu la hectar, în timp ce Danemarca, un stat fără tradiţie cerealieră şi cu suprafeţe mult mai mici, recolta 35,1 chintale la hectar. În jurul anilor 1933-1935, înzestrarea agriculturii româneşti cu tractoare era de peste 3 ori mai mică decât în Ungaria, Cehoslovacia sau Germania.

* În anul 1938, venitul naţional al României era de aproape două ori mai mic decât al Cehoslovaciei şi Ungariei.