Regii britanici au fost nişte gunoaie! Îşi înjurau fiii şi se bucurau pentru moartea lor! Cazul incredibil al prinţului Frederick…
Regii lumii tare nesuferiţi au fost în istorie, dar poate cei mai nesuferiţi dintre toţi au fost monarhii britanici. George I (rege al Marii Britanii între 1714 şi 1727, care era de fapt mai mult german decât englez) a introdus o înverşunată tradiţie de ură a monarhilor de Hanovra faţă de moştenitorii lor. Astfel, George I îl ura atât de mult pe fiul lui, viitorul rege George al II-lea (între 1727 şi 1760), încât, după o ceartă mai aprinsă, a ordonat arestarea prinţului, căruia i-a luat copiii şi apoi l-a dat afară din Palatul St. James (reşedinţa oficială a regilor din Londra).
Dar acest comportament a fost unul tandru faţă de felul în care George al II-lea şi-a tratat propriul fiu, prinţul Frederick, despre care, la un moment dat afirma: „Primul nostru născut este cel mai mare măgar, cel mai mare mincinos, cea mai mare canalie şi cea mai mare brută din întreaga lume. Îi doresc din tot sufletul să nu se mai afle printre noi”.
În afară de a exista, nu se ştie clar ce-a făcut Frederick pentru a merita ura tot mai intensă a tatălui său. Bineînţeles că era cam afemeiat, dar le fel fuseseră înaintea lui tatăl şi bunicul său (George al II-lea şi, respectiv, George I). De fapt, toate cele trei generaţii s-au bucurat la momente diferite de o singură amantă, Madame d’Elitz, care l-a deflorat pe nepotul lui George I, Frederick, când acesta avea vârsta de 17 ani.
Frederick a rămas la Hanovra (o regiune din Germania, locul său natal), fiind abandonat de părinţi la vârsta de 7 ani, căci aceştia, în 1714, împreună cu bunicul său au plecat la Londra pentru a prelua tronul Marii Britanii. Frederick nu a fost invitat nici măcar la încoronarea tatălui său, George al II-lea, în 1727; „săracul Fred” a suferit mult, el neştiind cu ce-a greşit de era atât de urât de tatăl său. Însă ura era nu numai al tatălui său, ci şi a mamei sale (regina Caroline). Se spune că aceasta ar fi zis odată ce-l văzu pe fiul ei trecând prin palat: „Uite-l pe nenorocit cum trece! Tâlharul! De s-ar deschide pământul sub el, să înghită monstrul şi să-l ducă în cea mai din urmă văgăună a iadului!”
Atunci când a reuşit să-l îndepărteze pe fiul său din palatul regal, regele George al II-a a spus în gura mare: „Slavă Domnului că maimuţoiul pleacă din casa mea!” Prinţul Frederick a murit în 1751, iar tatăl-său a făcut o ultimă declaraţie cinică: „Mi-am pierdut fiul cel mare, dar acest lucru m-a bucurat.”
Regii lumii tare nesuferiţi au fost în istorie, dar poate cei mai nesuferiţi dintre toţi au fost monarhii britanici. George I (rege al Marii Britanii între 1714 şi 1727, care era de fapt mai mult german decât englez) a introdus o înverşunată tradiţie de ură a monarhilor de Hanovra faţă de moştenitorii lor. Astfel, George I îl ura atât de mult pe fiul lui, viitorul rege George al II-lea (între 1727 şi 1760), încât, după o ceartă mai aprinsă, a ordonat arestarea prinţului, căruia i-a luat copiii şi apoi l-a dat afară din Palatul St. James (reşedinţa oficială a regilor din Londra).
