Deşi ştiinţa neagă, e foarte posibil ca Soarele nostru să aibă un companion, adică un alt „Soare-geamăn”!

Precesia echinocţiilor este un fenomen cunoscut de astronomi prin care se explică aparenta mişcare a stelelor pe cer (mişcare care nu este dată de rotaţia Pământului în jurul Soarelui sau de alt fenomen astronomic cunoscut).

Din punct de vedere astronomic, precesia echinocţiilor reprezintă deplasarea retrogradă a punctelor echinocţiale de-a lungul eclipticii. Acest fenomen este un efect direct al mişcării de precesie a axei de rotaţie a Pământului faţă de stelele fixe. Observată şi descrisă încă de către cel mai mare astronom al antichităţii Hiparh, precesia echinocţiilor a rămas neexplicată zeci de secole. În prezent echinocţiile se deplasează cu 50,3 secunde de arc pe an, motiv pentru care fenomenul este foarte lent şi, dacă ar păstra această viteză, s-ar repeta o dată la 25.765 de ani. În concluzie, pentru a se traversa cele 12 constelaţii (sau zodiace), sunt necesari aproape 26.000 de ani.

Carenţele modelului „Soare fără companion”

Marea majoritate a astronomilor explică fenomenul de precesiune prin atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui. Însă, acest model are anumite carenţe. Astfel, unii astronomi au ridicat anumite probleme:

1) Momentul cinetic: De ce există o distribuţie neregulată a momentului cnetic în sistemul solar şi de ce planetele mari ale sistemului au cel mai mare moment cinetic, pe când Soarele are cea mai mare parte din masă?

2) Margine abruptă. De ce dincolo de centura Kuiper, sistemul nostru solar pare să aibă o margine abruptă bizară? Acest lucru e ciudat pentru un sistem solar cu o singură stea.

3) Timpul sideral şi timpul solar. De ce diferenţa de timp (delta) dintre ziua siderală şi ziua solară este atribuită curburii orbitei Pământului în jurul Soarelui, dar diferenţa dintre anul sideral şi anul solar este atribuită fenomenului de precesie?

4) Orbita cometelor. De ce multe orbite ale cometelor sunt concentrate într-un model non-aleator?

5) Acceleraţia ratei precesiei. De ce rata anuală de precesie a crescut în ultimii 100 de ani? Şi ce cauzează această accelerare sau descreştere?

În momentul prezent, la toate aceste întrebări s-au găsit anumite soluţii, ca de exemplu, la momentul cinetic, se presupune că acesta ar fi dispărut datorită unei forţe solare magnetice care şi ea ar fi dispărut.

Modelul binar al sistemului nostru solar explică perfect fenomenul de precesie a echinocţiilor

Walter Cruttenden este un cunoscut astronom american, care este fondatorul societăţii Binary Research Institute, organizaţie care susţine că Soarele nostru are un companion, şi astfel, sistemul nostru solar ar fi unul binar. El crede că modelul binar al sistemului nostru solar ar explica perfect fenomenul de precesie a echinocţiilor. Astfel, pornind de la un fapt astronomic evident, se poate dovedi existenţa unui companion al Soarelui.

În urmă cu câţiva ani în urmă, s-a observat faptul că, dacă axa Pământului s-ar schimba datorită forţelor Lunei şi a Soarelui, atunci s-ar schimba şi anotimpurile în calendar. De exemplu, în emisfera nordică iarna ar fi în lunile iulie şi august, pe când vara în ianuarie şi februarie. Şi aceasta pentru că toate anotimpurile sunt indirect cauzate de înclinarea axială a Pământului (vara Pământul e mai înclinat spre Soare, iar iarna înclinaţia face ca Pământul să fie mai îndepărtat de Soare). Astfel, dacă axa ar fi fost înclinată din orice alt motiv (ca de exemplu forţei Lunii şi Soarelui), anotimpurile s-ar fi schimbat.

Observându-se faptul că anotimpurile nu s-au schimbat (echinocţiul cade în aceeaşi perioadă din calendar al anului) teoria precesiei datorată Lunii şi Soarelui trebuie să fie completată cu o altă teorie, cea care spune că însăşi punctual echinocţial trebuie să preceadă mişcarea orbitei Pământului în jurul Soarelui. Această soluţie teoretică rezolva problema schimbării anotimpurilor, numai că implică alte aspecte, ca de exemplu faptul că Pământul nu execută o mişcare completă de 360 de grade în jurul Soarelui, la fiecare echinocţiu.

Pentru a vizualiza această mişcare: dacă Pământul execută o mişcare în jurul Soarelui formată din 24.000 de poziţii fixe, numerotate de la 1 la 24.000, această înseamnă că într-un an echinocţiul de primăvară ar apărea în poziţia 24.000, în anul următorul în poziţia 23.999, apoi, peste încă un alt an, în poziţia 23.988 etc. Deci, în fiecare an s-ar mişca câte o poziţie. La sfârşitul celor 24.000 de ani, echinocţiul de primăvară ar parcurge cele 24.000 de poziţii în jurul Soarelui.

În teoria precesiei datorită forţelor gravitaţionale ale Soarelui şi Lunii, se spune că axa Pământului se schimbă datorită acţiunii acestor forţe, rezultând precesia echinocţiilor. Gradul de mişcare al axei Pământului este în jur de 50 de secunde de arc pe an, astfel echinocţiul apare mai devreme în orbita Pământului în jurul Sorelui, rezultând o orbită de 359 de grade, 59 de minute şi 10 secunde, de la echinocţiu la echinocţiu. Această soluţie este funcţională din punct de vedere teoretic, dar nu cade de acord cu ciclurile lunare, care indică faptul că Pământul într-adevăr se învârte în jurul Soarelui la 360 de grade într-un an echinocţial. Acest lucru poate fi dovedit, examinând ecuaţiile privind ciclurile lunare şi predicţiile eclipselor.

Trebuie remarcat faptul că, deşi Pământul se învârte în jurul Soarelui la 360 de grade, această mişcare este egală cu cea de 359 de grade, 59 de minute şi 10 secunde, mişcare relativă la stelele fixe. Singura modalitate prin care Pământul şi Luna s-ar putea roti în jurul Soarelui, la 360 de grade, ar fi aceea ca întreg Sistemul Solar să se curbeze în spaţiu. Principala cauză a precesiei, în acest caz, n-ar mai fi forţele gravitaţionale ale Soarelui şi Lunii, ci sistemul solar care se curbează în spaţiu, rezultând toate observaţiile curente ale precesiei: schimbarea stelei polare de-a lungul timpului, mişcarea punctului echinocţial prin zodiac.

De aceea, astronomul Walter Cruttenden propune un alt model, prin care să se explice fenomenul de precesia, şi anume faptul că Soarele nostru însuşi, se învârte în jurul unei mase centrale aparţinând unui sistem solar binar format din două stele (Soarele nostru şi altă stea).

Conform legii newtoniene, singura forţă care ar putea face ca Soarele să execute o mişcare curbată, ar fi aceea ca Soarele să graviteze în jurul altei mase. Înclinaţia axei Pământului (cea de a treia mişcare coperniciană a Pământului) în acest nou model ar fi cauzată de gravitaţia Soarelui în jurul unei mase centrale a unui sistem binar. Astfel, schimbarea poziţiei stelelor fixe este una relativă, şi aceasta se datorează faptului că şi Soarele se mişcă.

Noul model are următoarea formă: există un prim obiect (Pământul) care are o mişcare aproape circulară în jurul unui al doilea obiect (Soarele), ce, la rândul său, are o orbită eliptică în jurul unui al treilea obiect (centrul sistemului binar format din Soare şi companionul său). Dacă orbita Pământului şi cea a Soarelui sunt relative fixe, atunci ecuaţiile mecanicii clasice arată faptul că axa de rotaţie a primului obiect (Pământul) va avea o mişcare de precesie la o viteză dată de rotaţia Soarelui în jurul centrului binar.

[swfobj src=”http://up2share.com/file/289478933_web_sheeredge.swf” allowfullscreen=”true”]

Precum se ştie din cea de a treia lege a lui Kepler toate orbitele sunt eliptice, iar obiectele care părăsesc faza apoapsisului accelerează atunci când ajung la periapsis, şi decelerează atunci când părăsesc faza de peripasis (pentru necunoscători, apoapsisul reprezintă punctul cel mai îndepărtat faţă de orbita eliptică a unui corp ceresc de la centrul său de atracţie, iar periapsisul reprezintă punctual cel mai apropiat). Prin urmare, acum avem o explicaţie logică de ce rata de precesie accelerează acum, şi avem şi o explicaţie logică pentru care această rată nu poate fi extrapolată la infinit. Într-adevăr, cel mai semnificativ indiciu al faptului că precesia se datorează unei orbite binare, este oferit de accelerarea neexplicată a ratei precesiei.

Într-adevăr, calculând ratele de precesie în ultimii 100 de ani, se poate constata o accelerare a acestor rate, ce nu pot fi explicate prin acţiunea maselor Soarelui şi Lunii care (atenţie!) sunt constante de-a lungul timpului! Conform modelului lunisolar de explicare a fenomenului de precesie, ar însemna că a existat un timp în trecut în care precesia nu ar fi existat niciodată, iar că într-un viitor îndepărtat, Pământul se va roti atât de repede, încât el se va prăbuşi în sine însuşi. Acest lucru este absurd, întrucât ştim din datele geologice că Pământul are un model ciclic, asemenea unei orbite.

Calculele indianului Yukteswar (ce susţine modelul binar) sunt de 41 de ori mai corecte decât calculele lui Newcomb (ce susţine modelul lunisolar în calcularea precesiei)

În anul 1894, marele astronom Simon Newcomb a oferit o formulă de calcul a ratei precesiei de-a lungul timpului, prin care se explică accelerarea sa din ultimii 100 de ani. Această formulă este folosită şi acceptată în zilele noastre de către comunitatea astronomică.

Dar, şi mai interesant, în acelaşi an 1894 (o fi predestinat?), un alt mare astronom, de data aceasta indian, pe nume Swami Sri Yukteswar, a propus (în premieră mondială!) ca model pentru explicarea fenomenului de precesie, modelul binar al Soarelui. El a scris următoarele: “Ştim din astronomia orientală că sateliţii se rotesc în jurul planetelor lor, că planetele, la rândul lor se rotesc în jurul Soarelui, şi că Soarele se roteşte, împreună cu o altă stea duală în jurul unui centru comun, într-un ciclu de 24.000 de ani, lucru responsabil pentru precesia echinocţiilor”. Interesant îl reprezintă faptul că, atunci când a fost făcută această afirmaţie, se ştia foarte puţine despre stelele duale. Conform ultimelor date oferite de către NASA, în Univers circa 80% dintre stele fac parte dintr-un sistem binar sau multiplu de sori. De ce n-ar face parte şi Soarele nostru dintr-un asemenea sistem?

Revenind la astronomul indian Yukteswar, acesta a aproximat că perioada de revoluţie a Soarelui în jurul altei stele binare este de 24.000 de ani, iar apoapsisul a avut loc în jurul anului 500 î.Hr. Dacă aplicăm legile lui Kepler la datele orbitale ale lui Yukteswar, pentru ultimii 100 de ani, rezultă o rată medie de schimbare a precesiei de 0,000349´´ pe an. În cazul lui Newcomb, rata medie de schimbare a precesiei este de 0,000222´´ pe an. Din observaţiile practice, s-a constatat că rata medie de schimbare a precesiei a fost de 0,000346´´ pe an.

Care din cele modele teoretice de mai sus au fost mai aproape de realitate:
1) În cazul lui Yukteswar, diferenţa a fost de: 0,000349´´ – 0,000346´´ = 0,000003´´
2) În cazul lui Newcomb, diferenţa a fost de: 0,000222´´ – 0,000346´´ = 0,000124´´

Aşadar, rezultatele indianului Yukteswar (cel ce susţine modelul binar al Soarelui) sunt de 41 de ori mai corecte decât actualul model recunoscut de astronomia modernă. E foarte ciudat cum astronomia nu doreşte să accepte un model theoretic mult mai corect, doar pentru a nu recunoaşte existenţa unui companion al Soarelui!

Dacă ar exista un companion al Soarelui, care ar fi distanţa până la el?

Dacă dovezile de mai sus v-au convins că Soarele ar putea avea un companion, atunci v-aţi putea întreba care ar fi distanţa până la el? Calculele au fost făcute de către astronomul Walter Cruttenden care, folosind legea lui Kepler pentru orbite circulare, a determinat că acea stea s-ar putea situa între 848,5 şi 1515 U.A. (unităţi astronomice, 1 unitate astronomică fiind egală cu distanţa dintre Soare şi Pământ), în funcţie de masa companionului.

Totuşi, există şi alte posibilităţi, printre care aceea că sistemul nostru solar se învârte mult mai repede decât orice altă planetă, şi astfel steaua-companion a nostră să fie chiar o stea vizibilă! Viteza de deplasare a sistemului nostru solar este dificil de măsurat, pentru că se pune întotdeauna problema: “comparat cu ce s-o măsurăm?” Totuşi, acest lucru nu l-a împiedicat pe astrofizicianul australian Reg Cahill să se hazardeze în a afirma că sistemul nostru solar se deplasează cu 430 km/s, faţă de microundele cosmice, ceea ce deschide posibilitatea ca sistemul nostru solar să orbiteze în jurul unora din stelele din apropiere.

Să sperăm că în viitor, astronomii vor putea să găsească noi dovezi care să dovedească faptul că Soarele nostru mai are un frate geamăn. Dacă acest lucru e adevărat, atunci ce fiinţe ar trăi în celălalt sistem solar?

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.