Cel mai probabil, Soarele nostru are o stea-companion ascunsă, care, odată la 13/26 de milioane de ani, produce dezastre pe Terra


În 1938, David Raup și John Sepkoski de la Universitatea din Chicago anunțau că, cercetând urmele a 600 de familii de animale marine dispărute în ultimii 250 de milioane de ani, au găsit că extincția lor are caractere nete de concentrare; surpriza însă este aceea că aceste dispariții bruște s-au produs la intervale regulate cu perioade de 26 de milioane de ani, cu imprecizii de 1-2 milioane de ani! Ultima astfel de dispariție masivă a avut loc în urmă cu 11-12 milioane de ani – deci un fenomen similar ar putea avea loc peste 14-15 milioane de ani.

Nu este însă cunoscut absolut niciun fenomen biologic sau pur terestru, care ar putea provoca, periodic, asemenea catastrofe în formele de viață terestră. Iată motivul principal care a condus la căutarea cauzei în afara Pământului, în spațiul cosmic. Astfel, rând pe rând, au fost examinate fenomenele cosmice care ar fi putut cauza asemenea evenimente terestre și a căror periodicitate s-ar fi apropiat ca durată de cifra de 26 milioane de ani. Și tot așa, au fost scoase din domeniul investigațiilor – revoluția sistemului solar în jurul centrului Galaxiei – a cărei perioadă este de cca. 220 milioane de ani; trecerile sistemului solar prin norii de pulberi situați in planul ecuatorial al galaxiei – mai ales că astfel de întâlniri nu explică prezența grăunțelor de cuarț găsite în sedimente și care dovedesc producerea bruscă a unor presiuni și temperaturi foarte ridicate.

Atunci a fost întrevăzut rolul cometelor. Într-adevăr, se știe încă mai demult că sistemul de planete care gravitează în jurul Soarelui este înconjurat de un gigantic nor de comete (Norul lui Oort) a cărui rază maximă este de ordinul a 2 ani-lumină. El cuprinde, probabil, multe zeci de miliarde de comete care, la aceste depărtări imense de Soare, sunt complet înghețate, lipsite și de cozi; acestea se formează numai în vecinătatea Soarelui, prin volatizarea gazelor înghețate și antrenarea pulberilor înglobate în ele.

Cert este faptul că, din când în când, unul sau mai mulți aștri de acest gen părăsesc norul, începînd să se apropie treptat de Soare și de Pământ. Care ar putea fi însă cauza pentru care, periodic, o adevărată avalanșă de comete ar părăsi „Norul lui Oort”, devenind astfel, veritabile proiectile cosmice, la trecerea printre planete? O singură explicație poate fi adusă: aceea că Soarele nu ar fi izolat în spațiu, ci ar fi o stea dublă, cu alte cuvinte, ar avea un satelit de natură stelară. Această componentă, acum nu poate fi identificată: strălucirea ei este mult prea mică, iar deplasarea aparentă pe fondul stelar ca urmare a mișcării anuale a Pământului în jurul Soarelui (așa numita paralaxă anuală), nu poate fi detectată.

Ceea ce se poate însă afirma cu un oarecare grad de probabilitate este faptul că steaua respectivă ar avea o perioadă de revoluție circumsolară de circa 26 de milioane de ani. Periodic, ea ar trece la periheliu prin zona centrală a norului de comete, adică la o depărtare față de Soare de cca 80-150 zile lumină, după care s-ar depărta până la 2,5-2,7 ani lumină. Or trecerea stelei prin norul de comete ar duce în mod inevitabil la perturbarea mișcărilor a sute de mii, dacă nu milioane de comete.

Ipoteticul satelit al Soarelui – deja botezat cu numele de Nemesis – rămâne să fie efectiv descoperit. Când va fi găsit, nu știm.