Oglinzile aeriene: „Fata morgana”, un fenomen insuficient explicat
Miraj. Semnele de întrebare au fost de mult scoase. De când matematicianul francez Gaspard Monge, însoţindu-l pe Napoleon în Egipt, a avut prilejul să vadă „Fata morgana” şi a formulat, în 1798, o teorie ştiinţifică deplin mulţumitoare, curiozitatea s-a stins. Ademenitoarele imagini apărute în deşert beduinilor însetaţi şi-au pierdut aureola de mister şi, implicit interesul. Explicaţia fenomenului optic a fost trecută până şi în dicţionare.
La mai bine de un secol şi jumătate după Monge, un meteorolog american, James H. Gordon, întâlnind în domeniul său mereu necunoscute ce abia urmau să fie cercetate de fizicienii atmosferei, a început să se îndoiască de universalitatea teoriei matematicianului lui Bonaparte. Şi a redeschis prăfuitele dosare în care se aflau relatări despre fenomenele optice, considerate „cazuri elucidate”.
Uluitoarea întâmplare de la fortul Abraham Lincoln
Unele dintre ele creaseră multă vâlvă. De pildă, întâmplarea de la fortul Abraham Lincoln. În 1878, în timpul războiului cu Pieile roşii, o coloană de soldaţi părăsea fortul. Trupele rămase au văzut însă cu stupoare coloana mărşăluind pe cer! Imaginea a fost interpretată ca un semn rău prevestitor. Coincidenţa a făcut ca, după câteva zile, în bătălia de la Little Big Horn, coloana respectivă să fie complet nimicită. Întâmplarea a tulburat spiritele, a răscolit conştiinţele – ce-i drept, încărcate – şi multă vreme nu s-a şters din memoria americanilor.
Dar oricât de spectaculos era cazul, el se încadra perfect în teoria clasică. Între două straturi de aer rece, la mijloc, ca într-un sandvich – între 300 şi 400 m altitudine – era aer cald. O rază pornită de la sol sub un unghi suficient de înclinat a traversat întâi stratul de aer rece, a atins pe cel de aer cald, iar întâlnindu-l pe cel de deasupra – rece – s-a curbat progresiv, revenind la sol. Observatorul a avut iluzia că provine din cer. De altfel cei din fort au povestit că trecuse destulă vreme de când coloana dispăruse în spatele colinei când ea a fost văzută mărşăluind pe cer. Ceea ce demonstra curbarea razei.
Bizarele nave din Groelanda
Dar fenomenele cele mai uluitoare apar în Marele Nord. În ţinuturile Groenlandei, căpitanul Scoresby, a observat la 19 iulie 1822: „… în mai multe puncte, oglinda apăru în aer la o destul de mare distanţă deasupra orizonului. Navele care se găseau în vecinătate aveau aspectele cele mai bizare… Deasupra navelor îndepărtate se vedea propria lor imagine răsturnată şi mărită… S-a văzut timp de câteva minute imaginea unei corăbii care, ea însăşi, era deasupra orizontului. Alta era chiar încălecată de alte două, una dreaptă şi alta răsturnată”. „Sandviciul” de straturi de aer are de astă dată în mijloc, un strat de aer rece (invers decât în situaţia precedentă), iar multiplicarea şi încălecarea imaginilor oferă un spectacol cu mult mai impresionant, în aceste condiţii meteorologice poate fi văzut pe cer un tren gonind care se multiplică la infinit, în suprapuneri succesive pe verticală, unele în poziţie normală, altele, deasupra, cu locomotiva şi vagoanele cu roţile în sus!
Fenomene cunoscute anticilor
Aceste fenomene optice le erau cunoscute anticilor. Aristotel nu a dat o explicaţie atît de detaliată ca Monge, dar lucrurile îi erau perfect clare: „Imaginea pare a se reflecta din toate corpurile lucii, iar aerul şi apa fac şi ele parte dintre acestea. Imaginea apare în aer, mai ales atunci când acesta este condensat”. Iar Cornelius Agrippa, reluând, în 1529, descrierile Stagiritului, spunea: „în acelaşi fel se pot obţine, tot felul de reprezentări în văzduh, la orice distanţă încât ignoranţii, când îşi dau seama de ele, le cred figuri de demoni sau de cine ştie ce spirite, deşi-n fond ele nu sînt decât reprezentări proprii, fără niciun fel de viaţă-n ele, căci toate se bazează pe natura aerului şi-n fond, pe principii de optică şi de matematică.”
Imaginaţie şi adevăr
Prin jocurile ei de „oglindă”, natura i-a oferit omului lecţii de imaginaţie. Eruditul Athanasius Kircher (secolul al XVII-lea) îşi uimea studenţii de la Colegiul de la Motte din Avignon nu atât prin demonstraţiile sale matematice, cât prin spectacolele „ştiinţifice”. Printr-un ingenios dispozitiv de oglinzi, el făcea să îi apară asistenţei imaginea Soarelui şi a Lunii, învârtindu-se în jurul monumentalei scări a Colegiului. Pe peretele aceleiaşi scări, făcea apoi să apară constelaţiile, latitudinile oraşelor situate la tropice ş.a. Preluând texte mai vechi, el susţinea că, folosind o oglindă tronconică concavă, se puteau scrie litere pe discul lunar. Ideea i-a fost, de altfel, atribuită întîi lui Pitagora. Iar unii autori afirmau că prin acest sistem se puteau transmite informaţii. Când Francisc I se războia cu Carol al V-lea pentru ducatul Milanului, se spune că ceea ce se petrecea ziua la Milano, era ştiut la Paris în noaptea următoare! Ştirile se transmiteau prin… Lună!
Mirajele au fost folosite copios de vrăjitori şi ghicitori, de prestidigitatori şi şarlatani. O vrăjitoare faimoasă, La Voisin, arsă pe rug în 1680, proiecta pe plafon imaginea pe care o vedea într-un lighean aşezat pe o masă: „Domnule Jobin, îi spunea ea bărbatului venit să afle cine i-a furat pistoalele, priviţi în lighean, vă întoarceţi: veţi vedea faţa celui care v-a luat pistoalele; nu va apărea decât o clipă”. La Voisin avea un portret reprodus pe un corp rotund suspendat de o grindă ca o lustră… Trucajul era excelent, de vreme ce a avut un succes care a traversat secolele.
Deficienţele teoriei clasice
Dar să revenim la fenomenele optice din natură. La „oglinzile aeriene”. Ceea ce l-a intrigat pe Cordon era „excepţia de la regulă”. Nu imaginile propriu zise, a căror explicaţie este satisfăcătoare, ci claritatea lor – nicio distorsiune, nicio deformare – şi faptul că, in pofida marilor distanţe, dimensiunile sunt perfect respectate şi detaliile abundă! În aceste cazuri, teoria clasică apare deficitară.
Fizicienii atmosferei au încă multe necunoscute de descifrat, necunoscute care se află într-o zonă foarte apropiată, între 130 şi 150 km altitudine, a cărei importanţă este imensă privind raporturile Terra-Soare. Formaţia câmpului magnetic, a transmisiilor semnalelor hertziene etc, etc.
Iată, de pildă, câteva dintre cazurile bizare prin claritatea lor, menţionate de meteorologul american: „Într-o zi, o casă ascunsă de o colină a fost atât de limpede reflectată încât se puteau recunoaşte copiii care se jucau în curte”… „La 20 km sud de Yuma se află o fermă al cărui proprietar vede adeseori orăşelul San Luis, de dincolo de frontiera cu Mexicul. În mod normal, însă, San Luis nu poate fi văzut. Când condiţiile meteorologice sunt propice mirajului, se distinge clar autostrada cu automobilele gonind, se vede spitalul oraşului”…
„În 1920, personalul gării Bagdhad, pe ruta Santa Fe, a văzut de mai multe ori profilîndu-se o imagine pe lacul secat dinspre sud de gară. Spectacolul era atât de precis, încât a putut fi indentificat: era orăşelul californian San Jose, situat la 800 km distanţă, dincolo de mai multe lanţuri muntoase.”
Imaginaţia este ca soarele, a cărui lumină nu este palpabilă, dar care poate incendia o casă, ar fi spus Paracelsus. Cine ar putea desluşi care este partea de imaginaţie din relatările unor observatori surprinşi, uimiţi, emoţionaţi?… Cu toate acestea, incomoda curiozitate a meteorologului devine incitantă pentru cercetarea unor fenomene încă insuficient descifrate, pornind de la oglinzile aeriene.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Miraj. Semnele de întrebare au fost de mult scoase. De când matematicianul francez Gaspard Monge, însoţindu-l pe Napoleon în Egipt, a avut prilejul să vadă „Fata morgana” şi a formulat, în 1798, o teorie ştiinţifică deplin mulţumitoare, curiozitatea s-a stins. Ademenitoarele imagini apărute în deşert beduinilor însetaţi şi-au pierdut aureola de mister şi, implicit interesul. Explicaţia fenomenului optic a fost trecută până şi în dicţionare.
Dar fenomenele cele mai uluitoare apar în Marele Nord. În ţinuturile Groenlandei, căpitanul Scoresby, a observat la 19 iulie 1822: „… în mai multe puncte, oglinda apăru în aer la o destul de mare distanţă deasupra orizonului. Navele care se găseau în vecinătate aveau aspectele cele mai bizare… Deasupra navelor îndepărtate se vedea propria lor imagine răsturnată şi mărită… S-a văzut timp de câteva minute imaginea unei corăbii care, ea însăşi, era deasupra orizontului. Alta era chiar încălecată de alte două, una dreaptă şi alta răsturnată”. „Sandviciul” de straturi de aer are de astă dată în mijloc, un strat de aer rece (invers decât în situaţia precedentă), iar multiplicarea şi încălecarea imaginilor oferă un spectacol cu mult mai impresionant, în aceste condiţii meteorologice poate fi văzut pe cer un tren gonind care se multiplică la infinit, în suprapuneri succesive pe verticală, unele în poziţie normală, altele, deasupra, cu locomotiva şi vagoanele cu roţile în sus!
Prin jocurile ei de „oglindă”, natura i-a oferit omului lecţii de imaginaţie. Eruditul Athanasius Kircher (secolul al XVII-lea) îşi uimea studenţii de la Colegiul de la Motte din Avignon nu atât prin demonstraţiile sale matematice, cât prin spectacolele „ştiinţifice”. Printr-un ingenios dispozitiv de oglinzi, el făcea să îi apară asistenţei imaginea Soarelui şi a Lunii, învârtindu-se în jurul monumentalei scări a Colegiului. Pe peretele aceleiaşi scări, făcea apoi să apară constelaţiile, latitudinile oraşelor situate la tropice ş.a. Preluând texte mai vechi, el susţinea că, folosind o oglindă tronconică concavă, se puteau scrie litere pe discul lunar. Ideea i-a fost, de altfel, atribuită întîi lui Pitagora. Iar unii autori afirmau că prin acest sistem se puteau transmite informaţii. Când Francisc I se războia cu Carol al V-lea pentru ducatul Milanului, se spune că ceea ce se petrecea ziua la Milano, era ştiut la Paris în noaptea următoare! Ştirile se transmiteau prin… Lună!
Dar să revenim la fenomenele optice din natură. La „oglinzile aeriene”. Ceea ce l-a intrigat pe Cordon era „excepţia de la regulă”. Nu imaginile propriu zise, a căror explicaţie este satisfăcătoare, ci claritatea lor – nicio distorsiune, nicio deformare – şi faptul că, in pofida marilor distanţe, dimensiunile sunt perfect respectate şi detaliile abundă! În aceste cazuri, teoria clasică apare deficitară.
