„Teoria geocentrismului”, adică cea care spune că noi, Pământul am fi „centrul Universului” pare a fi una depăşită, arhaică. Ea a existat până în Evul Mediu, fiind susţinută în special de Biserică. A fost abandonată încă de acum câteva secole, oamenii de ştiinţă spunându-ne că Pământul nu are niciun loc special în Univers, fiind o planetă ca oricare alta…
Totuşi, undeva în 1978, în revista „Science et Vie” nr.738 / octombrie 1978, Dr. George Ellis de la Universitatea din Capetown (Africa de Sud), a încercat să reînvie ideile care existau înainte de Copernic. Astfel, conform acestui profesor universitar, specialist în astronomie, noi nu suntem deloc pierduţi în întinderile nesfârşite, ci ne aflăm la unul dintre cei doi poli ai Cosmosului, o poziţie cu adevărat excepţională.
La acest pol, unde s-ar găsi galaxia noastră, Calea Lactee, spaţiul-timp este atât de deformat încât el a devenit de-a dreptul deşirat. Ştiinţa a denumit această stare „o singurătate de orfan”.
„Nu există niciun fel de expansiune a Universului”, explica George Ellis. „Deplasarea spre roşu, care ne determină să presupunem că stelele îndepărtate se îndepărtează şi mai mult, este un efect al gravitaţiei locale”. Conform domniei sale, distorsiunea s-ar explica prin faptul că există o îngrămădire de galaxii inegal concentrate în jurul polului Universului în care noi ne aflăm. Lumina ce traversează galaxiile vecine îşi pierde energia din această cauză, ceea ce generează „efectul Doppler” sau „deplasarea în roşu”. Astfel spus „efectul Doppler” n-ar fi decât o particularitate provincială a Cosmosului.
În plus, profesorul Ellis spune că viaţa avea mai multe şanse să apară într-o regiune a Cosmosului ca a noastră, din cauza concentrării unui anumit număr de factori, care în altă parte nu există. Aşadar, aici energia circulă în circuit închis.
