Nu există plantă mai tămăduitoare ca ginseng-ul! Ea era folosită în trecut doar de către împăraţii chinezi!

Ginseng-ul – una dintre cele mai cunoscute şi tămăduitoare plante din lume. Patria adevăratului Ginseng sălbatic este regiunea pădu­rilor virgine, din munții de miazănoapte ai Chinei, în Manciuria, Coreea și Siberia răsăriteană. Această plantă, soco­tită minunea naturii, a fost venerată de milioane de oameni, de la Oceanul Pacific până la hinduşi, din Mongolia şi până în țara Tibetului. Ea era considerată în trecut drept leac împotriva ori­cărei boli trupești, având și darul infailibil de reîntinerire a celor vârstnici. În hrisoavele vechi chinezești i se atribue însușiri de seamă acestei rădăcini asiatice; există credința că ginseng-ul liniștește nervii, întărește coloana vertebrală și creierul, înviorează inima, plămânii și rinichii, prelungind simțitor durata vieții.

Sub ve­chile stăpâniri, se considera vrednic ca ginseng-ul să lecuiască doar boalele împăratului și ale fa­miliei sale. Producția plantei era pusă sub cel mai strașnic control. Legi aspre apărau buruiana, paznici credincioși răspundeau cu viața lor de recolta anuală. Fiecare rădăcină, smulsă din pământ, trebuia cu grijă înregis­trată. Căutătorii purtau o uniformă specială, bine cunoscută poporului. Vai de acela care s-ar fi încumetat să ascundă o singură rădăcină! Îl aștepta spânzurătoarea, sau retezarea capului, cu securea!

Astrologii desemnară anotimpul primăverii ca cel mai prielnic pentru începutul culesului, vestindu-l prin sunete de corn. Un întreg convoi, sub comanda unui mandarin, pornea în pustietate, în căutarea buruienii. Astrologii instituiseră anumite reguli în acest scop. Necunoaș­terea lor, teama de spiritele pădurii și cumplita pedeapsă cu moartea, înfricoșau într-atât pe bieții naivi, încât nu pregetau să caute rădăcina prețioasă.

Culesul de toamnă se efectua potrivit unor anumitor ritaluri. Mai întâi, mandarinul sfințea pământul și planta. În cursul ceremoniei, oamenii tămâiau. Săpăturile nu se făceau cu lopeți și cazmale obișnuite, ci cu o pereche de coarne de cerb sfințite, pentru a nu profana pământul, în sânul căruia s-a format buruiana. Nici cel mai subțire fir al rădăcinii nu trebuia vătămat, cele de format mare stropindu-se cu apă, pentru a fi scoase întregi. Odată scoasă la lumină, i se dau onorurile cuvenite, rostindu-se rugă­ciuni, iar mandarinul o învelea apoi în mușchi proaspăt, înre­gistrând-o cu număr în scriptele sale. După munca trudită a săptămânii întregi, se completa numărul bucăților cerute și convoiul se îndrepta cu muzică și alai spre oraș. Cele mai bune exemplare le oprea împăratul, iar celelalte se împărțeau printre nobili.