În largul coastei estice a insulei vulcanice Pohnpei, din Pacificul de Sud, se înşiră un colier de optzeci de insuliţe artificiale. Înălţate deasupra unei lagune de mică adâncime, insulele sunt jalonate de căi navigabile şi protejate de turbulenţele oceanului de două diguri. Ele formează oraşul Nan Madol, asemănător cu Veneţia, care – conform legendelor – a fost construit de piraţi spanioli, dacă nu cumva a fost, odinioară, capitala unui vast imperiu maritim sau nu reprezintă vestigiile continentului mitic Mu.
În realitate, Nan Madol a fost construit acum opt sute de ani, nu de piraţi sau de o civilizaţie strălucită care a dispărut, ci de înşişi locuitorii Pohnpeiului. Important centru de ceremonii şi enclavă regală, el a fost sediul unei puternice dinastii de monarhi numiţi saudeleurs. Unul dintre aceştia a devenit celebru pentru că-i plăceau puricii.
Deşi obiceiurile alimentare ale acestuia erau barbare, în timpul domniei sale, tehnologia a cunoscut o dezvoltare impresionantă. În secolul al XVI-lea, când a atins apogeul, Nan Madol număra o mie de locuitori care trăiau în alt loc decât insularii de astăzi. În fruntea cetăţenilor din Nan Madol, se afla evident un saudeleur, care locuia pe insuliţa Pahnkadira. Somptuoasa sa proprietate cuprindea dependinţe pentru servitori, terme magnifice şi templul închinat lui Nan Zapue, zeul furtunii.
Asemenea celorlalte insule din Nan Madol, Pahnkadira a fost construită pe un recif de corali care a fost împrejmuit cu coloane de bazalt extrase din Pohnpei. Bazinul astfel delimitat a fost umplut cu pietriş de corali, obţinându-se o platformă ce se ridica mult deasupra nivelului mării. Platforma a fost şi ea acoperită cu pietre. Unele insuliţe din Nan Madol ating şapte metri înălţime, cu pereţi de incintă care ajung până la zece metri.
Construcţia acestor ziduri a necesitat eforturi uriaşe. Blocurile de bazalt, care cântăreau între cinci şi zece tone, au fost extrase din cariere din Pohnpei. Roca de bază era mai întâi încălzită, apoi era stropită cu apă rece. Şocul termic făcea piatra să cedeze. Blocurile erau apoi transportate şi aşezate unele deasupra altora, pentru obţinerea zidurilor de rezistenţă ale insuliţelor.
Insularii locuiau în case cu acoperişuri de trestie, construite pe piloni, mai mult sau mai puţin spaţioase, în funcţie de statutul social al stăpânului casei. Reşedinţa unui saudeleur, spre exemplu, avea cinci sute de metri pătraţi. Nobilii se mulţumeau cu o suprafaţă pe jumătatea locuinţei stăpânului lor, în timp ce servitorii se înghesuiau în colibe minuscule. Chiar şi după moarte, stăpânul se bucura de favoruri. Cei mai mulţi suverani se odihnesc într-un mausoleu regal de pe insula Nandauwas, aflat dincolo de pereţii care se ridică eleganţi deasupra unui labirint de cripte.
Gloria lui Nan Madol a apus în secolul al XVII-lea atunci când – după cum spune o legendă – suveranul din acea vreme a fost învins de un inamic ce venea de pe o insulă vecină – un uzurpator care nu era altul, se pare, decât fiul zeului furtunii. Locuitorii lui Nan Madol au plecat spre alte locuri şi, în 1820, când europenii au debarcat aici, nu mai rămăsese decât un trist oraş-fantomă, ale cărui ruine maiestuoase de bazalt erau păzite doar de morţi.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
