Misterul omului-maimuţă din Venezuela

Omul-maimuţă din Venezuela se află printre cele mai cunoscute imagini din analele de istorie naturală. Aşezată pe un butoi de gaz şi sprijinită grotesc într-un băţ, maimuţa moartă a fost fotografiată într-un district de munte, împădurit, din Venezuela. Pentru zoologii de la începutul secolului al XX-lea, problema era că nu se credea în existenţa unui astfel de animal pe continentul american.

Istoria interesantă a unei fotografii celebre

Fotografia a fost făcută în preajma anului 1920 de Francois de Loys, geolog elveţian aflat într-o expediţie de trei ani pentru a explora râurile şi mlaştinile de la sud-vest de lacul Maracaibo. Expediţia urmărea să identifice rezervele lucrative de petrol, dar preţul plătit de Loys şi de oamenii lui a fost incalculabil. Din cei 20 de membri iniţiali ai expediţiei au supravieţuit numai patru. Ceilalţi au căzut victime bolilor sau atacurilor triburilor locale.

În ultimul an al studiilor, grupul a ridicat tabăra în apropiere de râul Tarra, când din pădure au ieşit două creaturi cu părul roşu şi înălţimea de aproximativ 1,5 metri, extrem de furioase. La început, de Loys a crezut că sunt urşi, apoi şi-a dat seama că erau maimuţe, probabil, un mascul şi o femelă. Animalele urlau, fluturau din braţe, au rupt nişte crengi (probabil ca să le folosească drept arme), au defecat în palmă şi au aruncat apoi excrementele către tabără.

Acest tip de comportament este o reacţie agresivă cunoscută în cazul maimuţelor-păianjen şi al altora şi sugerează un atac iminent. De Loys a făcut ceea ce era de aşteptat din partea oricărui european care se respectă: le-a împuşcat ca să se apere pe sine şi pe oamenii săi. Femela a murit pe loc, iar masculul, rănit, a fugit.

Adunându-se în jurul cadavrului, toţi au fost de acord că este vorba despre o specie foarte interesantă şi neobişnuită. Din păcate, date fiind împrejurările, nu exista nicio şansă să se poată aduce cadavrul în Europa într-o stare satisfăcătoare. De Loys a decis să facă o fotografie ca probă documentară şi maimuţa a fost imortalizată pe peliculă de la o distanţă de aproximativ 3 metri.

Ce s-a întâmplat după aceea nu este foarte clar. Potrivit unor relatări, maimuţa a fost gătită şi mâncată de oamenii lui de Loys; alţii afirmă că trupul a fost parţial conservat, dar s-a pierdut mai târziu în timpul unei lupte cu tribul motilones. Oricum, când de Loys s-a întors în Europa, singura lui dovadă era fotografia.

Încep controversele legate de fotografie…

În mod curios, au mai trecut nouă ani până să apară la lumină. Şi chiar şi atunci, nu de Loys a fost cel care a prezentat-o lumii ştiinţifice, ci unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, George Montandon, un antropolog elveţian, care se pare că a dat întâmplător peste fotografie pe când cerceta nişte dosare mai vechi ale lui de Loys. Montandon a publicat-o în Illustrated London News şi a numit animalul Ameranthropides Loysi, în onoarea celui care l-a întâlnit prima dată.

Curând după aceea, Academia de Ştiinţe din Paris s-a reunit pentru a discuta implicaţiile acestei descoperiri. Piatra de temelie a teoriei evoluţiei primatelor era că maimuţele superioare şi oamenii au apărut numai în Lumea Veche, în Africa. Dar, dacă erau prezente şi în America, regulile de mult stabilite trebuiau rescrise. Ar fi fost un fel de salt în necunoscut şi nu este de mirare că Academia nu s-a arătat dispusă să-l facă.

Oamenii de ştiinţă au tras concluzia că animalul era un sapajou, o maimuţă comună din Lumea Nouă. Îi contraziceau însă talia animalului şi lipsa cozii. Evaluarea înălţimii depindea de descrierea lui de Loys, iar coada poate că fusese tăiată sau nu se vedea în fotografie.

Maimuţa-păianjen sau un fals?

Teoria maimuţei a fost din nou pusă sub semnul întrebării când în dezbatere au intervenit scepticii. Sir Arthur Keith susţinea că este o maimuţă păianjen, în timp ce alţii au mers chiar mai departe, acuzându-l pe de Loys că fabricase fără jenă un fals. Pe tot parcursul secolului al XX-lea s-au pus următoarele întrebări: De ce nu a fotografiat de Loys şi un om alături de maimuţă ca să-i pună în evidenţă talia? De ce a aşezat-o într-o poziţie atât de ciudată? De ce a aşteptat nouă ani până i-a permis prietenului său să dezvăluie o descoperire atât de importantă?

În 1996, criptozoologul Loren Coleman a scris în Anomalist Magazine şi a afirmat că George Montandon avea un program rasist secret. Potrivit acestei teorii, diversele rase s-au tras fiecare din altă maimuţă, prin urmare, unele erau superioare altora. Până la apariţia omului maimuţă din Venezuela, Montandon se străduise să explice ce maimuţă era strămoşul americanilor nativi.

În realitate, falsul argument este destul de volatil. De ce ar fi vrut de Loys, un geolog serios, să rişte să stârnească mânia lumii ştiinţifice făcând uz de fals într-un domeniu care nu avea nicio tangentă cu specializarea lui ştiinţifică? În al doilea rând, într-o expediţie marcată de boli şi de morţi violente, cu siguranţă că avea priorităţi mai importante decât aceasta – cum ar fi, de pildă, să ajungă în viaţă acasă. Cât despre întârzierea de nouă ani – poate că de Loys nu apreciase la adevărata sa valoare importanţa descoperirii sale.

Susţinătorii lui afirmă că, din analiza butoiului de gaz, reiese că acesta avea 50 de centimetri înălţime, ceea ce înseamnă că fiinţa fotografiată de de Loys avea 1,55 metri, aproape exact ceea ce specifica şi el în raportul său. Dacă este aşa, aceasta exclude maimuţa păianjen, care are o înălţime medie cuprinsă între 38 şi 68 de centimetri. Alţi cercetători spun că – în pofida anumitor asemănări cu maimuţa păianjen – există şi particularităţi contradictorii. Printre acestea este forma feţei (mai mult ovală decât triunghiulară) şi lipsa prognatismului (maxilarul inferior ieşit în afară).

Dacă Montandon ar fi fost singura persoană care a vorbit despre un animal misterios, un om maimuţă din America, afirmaţia lui putea fi uşor respinsă. Dar, în realitate, există mai multe relatări. O cronică scrisă în 1533 de conchistadorul Pedro de Cieza menţionează un spaniol care a găsit un om-maimuţă mort în pădure. În secolul al XVIII-lea, Edward Bancroft, medic, naturalist şi spion britanic, a repovestit legendele nativilor americani referitoare la fiinţa de 1,5 metri înălţime care mergea pe picioarele din spate şi era acoperită de păr.

În secolul al XIX-lea, omul de ştiinţă Philip Gosse scria în lucrarea sa, Essay on the Natural History of Guyana, despre „un antropoid de talie mare, încă nerecunoscut de zoologi”, iar în 1876, exploratorul Charles Barrington Brown a consemnat prezenţa unui animal poreclit „Didi” de nativii din Guyana – „un om sălbatic puternic, al cărui corp este acoperit de păr şi care trăieşte în pădure”. Mai de curând, în 1987, un micolog american pe nume Gary Samuels lucra în Guyana când a auzit zgomot de paşi şi s-a întors: a văzut un animal biped cam de 1,5 metri înălţime, un fel de om-maimuţă, care a urlat la el şi apoi a fugit.

E uşor să respingem fotografia lui de de Loys etichetând-o drept fals, poate pentru că ne displace ideea că o specie atât de importantă ar exista fără ca noi să ştim de ea. Dar istoria naturală este plina de astfel de exemple – okapi, dragonul de Komodo şi coelcanth-ul au fost descoperiţi în secolul al XX-lea – şi mai sunt surprinzător de multe locuri pe planetă insuficient explorate. Poate că de Loys a fost un şarlatan …, dar juriul încă deliberează.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.