Misterul găurilor negre sau cum dispar corpurile cereşti în alt spaţiu şi alt timp

1
2.055 vizualizari

În ultimele decenii, astrofizicienii au ajuns la concluzia existenţei unor realităţi invizibile ale acestui Univers: găurile negre. O gaură neagră este ultima etapă evolutivă a unei stele, sau cu alte cuvinte este punctul terminus al unei vieţi de câteva miliarde de ani. Pe măsură ce-şi consumă întregul său combustibil, steaua devine din ce în ce mai fierbinte şi din ce în ce mai densă, iar când în cele din urmă ajunge în stadiul final ea “dispare”.

Am putea chiar să ne gândim la un prag energetic care odată trecut, face să devină posibilă translaţia. Mai bine spus, atunci respectiva stea se închide faţă de acest Univers şi translatează fulgerător (“dispers”) în altă dimensiune, în alt spaţiu. De fapt, pe măsură ce datorită unui specific fenomen de implozie, steaua devine din ce în ce mai densă, gravitaţia foarte intensă face să se curbeze spaţiul, astfel încât la un moment dat ea dispare.

Este ca şi cum atunci steaua s-ar ascunde într-o cută a spaţiului, translatând de fapt într-un “dincolo”, acolo unde nu mai există acelaşi spaţiu şi acelaşi timp. Ea se mai manifestă atunci în lumea noastră doar printr-o perturbaţie, “apărându-ne” ca o prezenţă paradoxală, invizibilă, ca o masă imensă într-un volum nul. Deşi atunci există aceeaşi lumină a stelei, de această dată ea este şi rămâne o lumină închisă într-o altă lume.

Deşi nu se poate face o deplină identificare de comportament între un electron şi o gaură neagră, principiul ocult străvechi al corespondenţei între microcosmos şi macrocosmos îi inspiră astăzi pe fizicieni să poată totuşi vedea în acest fapt extremele aceleiaşi realităţi. Mai mult decât atât, putem chiar spune că electronii se comportă adeseori ca nişte mici găuri negre, şi de aici ajungem la concluzia că tot Universul fizic nu este decât suma perturbaţiilor spaţio-temporale ale unei infinităţi de mici găuri negre. Tot acest macrocosmos nu este astfel decât ansamblul acestor “protuberanţe” spaţio-temporale, el fiind un univers format dintr-o infinitate de “bule” ce cuprind în ele adevărate microuniversuri paralele. Fiecare asemenea “bulă” este astfel, în realitate, o lume separată.

Există deci un anumit plan care are o frecvenţă vibratorie globală si care este corespunzător lumii noastre, şi o infinitate de alte planuri vibratorii invizibile, care au fiecare frecvenţe vibratorii globale, ce îşi derulează fiecare existenţă într-un timp şi într-un spaţiu specific. Am putea chiar spune că tocmai frecvenţa acestor vibraţii determină în realitate coordonatele spaţio-temporale ale acestor nenumărate lumi, care comunică permanent între ele doar prin acele “transferuri” instantanee care sunt simultane.