Mircea Eliade, filozoful care dormea doar 5 ore pe noapte, pentru a putea citi cărţi
Mircea Eliade a fost unul dintre cei mai mari cercetători ai religiei din secolul XX şi un prolific scriitor de ficţiune şi non-ficţiune, de-a lungul a 60 de ani publicând peste 1.300 de titluri. S-a născut la Bucureşti, pe 13 martie 1907, fiind fiul lui George (Ieremia) Eliade, ofiţer în armată, care şi-a schimbat numele de familie, potrivit lui Mircea Eliade, din Ieremia în Eliade, ca urmare a admiraţiei sale pentru scriitorul Ion Eliade-Rădulescu. În copilărie, familia s-a mutat de la Bucureşti la Râmnicu-Sarat, iar mai târziu la Cernavodă. La şcoala era interesat de biologie şi de chimie şi a avut chiar un mic laborator.
Citea mult şi şi-a mărit timpul pentru lectură împuţinând orele de somn la doar 5-6 pe noapte. În 1925, a intrat la Universitatea din Bucureşti, unde a studiat filosofia. Influenţa lui Nae Ionescu, pe atunci asistent de logică şi metafizică şi ziarist, l-a marcat pe tânărul Eliade, umbra care a planat asupra acestuia din cauza implicării sale în extrema-dreapta din România în perioada interbelică pătându-i reputaţia.
În timp ce strângea, în Italia, material pentru o lucrare consacrată filosofilor din perioada Renaşterii, a citit „A History of Indian Philosophy”, de Surendranath Dasgupta (1885-1952), în cinci volume, lucrare care l-a impresionat extrem de mult. După ce a obţinut licenţa în filosofie la Bucureşti, în 1928, a plecat în India pentru a studia sanscrită şi filosofia cu Dasgupta, la Universitatea din Calcutta. Eliade era un student bun, însă relaţia sa cu Dasgupta s-a deteriorat în momentul în care s-a îndrăgostit de fiica acestuia, Maitreya, moment în care a scris nuvela erotică „Isabel şi Apele Diavolului” (1930). A revenit la Bucureşti în 1932 şi a prezentat cu succes analiza asupra curentului yoga ca teză de doctorat la secţia de filosofie, în 1933.
În 1940 a plecat la Londra în calitate de ataşat cultural al Ambasadei Române, funcţie pe care o va ocupa şi la Lisabona, în perioada 1941-1944. În Portugalia a scris „Românii, latinii din Orient”, o sinteză istorică, culturală şi spirituală a ţării sale, şi „Salazar şi revoluţia în Portugalia„, ţară în care susţinea că generalul Antonescu, aflat la putere la Bucureşti, se putea inspira din regimul portughez pentru a crea un stat autoritar, nu unul totalitar. Lucrarea nu a obţinut, totuşi, efectele scontate: nu numai că Antonescu nu a adoptat modelul portughez, dar nici lui Salazar nu i-a plăcut, potrivit informaţiilor obţinute, „heterodoxia” interpretării sale, a făcut ca această carte să nu fie tradusă în limba lui Camoes, autor despre care, de altfel, ar fi dorit să scrie.
După cel de-al II-a război mondial nu s-a putut întoarce în România comunistă din cauza legăturii sale cu Ionescu. În 1945 a plecat la Paris, unde faptul că l-a cunoscut pe Georges Dumezil, un important cercetător al mitologiei comparate, i-a asigurat un loc de muncă „part-time” la Ecole des Hautes Studes de Sorbonne, unde a predat religia comparată. În 1954 a apărut „Pădurea interzisă”, pe care o consideră cea mai bună scriere a sa. Publicat în 1949, „Mitul eternei reîntoarceri: Arhetipuri şi repetiţie”, în care făcea o interpretare a simbolurilor şi iconografiei religioase, a fost titlul care i-a conferit recunoaşterea internaţională. După ce a scris multe alte lucrări, Mircea Eliade a decedat în 1986, la vârsta de 79 de ani, la Chicago, în Statele Unite. Aici locuia din 1958, când a fost invitat să conducă departamentul de religie la universitatea din acest oraş, ulterior luându-şi cetăţenia americană.
Mircea Eliade a fost unul dintre cei mai mari cercetători ai religiei din secolul XX şi un prolific scriitor de ficţiune şi non-ficţiune, de-a lungul a 60 de ani publicând peste 1.300 de titluri. S-a născut la Bucureşti, pe 13 martie 1907, fiind fiul lui George (Ieremia) Eliade, ofiţer în armată, care şi-a schimbat numele de familie, potrivit lui Mircea Eliade, din Ieremia în Eliade, ca urmare a admiraţiei sale pentru scriitorul Ion Eliade-Rădulescu. În copilărie, familia s-a mutat de la Bucureşti la Râmnicu-Sarat, iar mai târziu la Cernavodă. La şcoala era interesat de biologie şi de chimie şi a avut chiar un mic laborator.
