Mărturii zguduitoare, care îţi taie respiraţia, de la românii care au fost prinşi sub dărâmături, în cutremurul din 4 martie 1977

9 vizualizari

Astăzi, 4 martie 2019, se împlinesc 42 de ani de la tragicul cutremur din 4 martie 1977 din România, atunci când mii de persoane au decedat şi mii de clădiri s-au prăbuşit. În acest articol puteţi citi câteva mărturii zguduitoare şi emoţionante ale supravieţuitorilor de atunci ale cutremurului, extrase din cartea „Durere şi eroism”, apărută în anul 1980.

1) „Am scăpat. Am scăpat eu şi soţul, au scăpat alţi doi vecini. Ne uitam la un film, când a început totul să se clatine. Am fugit spre scară, dar n-am apucat să ajungem acolo, că totul s-a prăvălit înaintea noastră şi am rămas blocaţi între grinzi, alături de vecinii noştri. Ne-am dat seama că s-a dărâmat blocul şi că suntem prinşi într-un spaţiu îngust. Apoi, pe întuneric şi ghemuiţi, că n-aveam loc în picioare, ne-am socotit cum să ieşim, dar ne-aveam cum, aşa că am aşteptat. La început ne-a fost frică, nu zic că nu ne-a fost, dar, după ce s-au liniştit lucrurile, am fost siguri că vom fi salvaţi. Totul era să avem aer şi să nu ne pierdem cu firea.

Ce făcea soţul? Nimic nu făcea, doar din când în când simţeam că pune mâna pe umărul meu şi mă bucuram. Însemna că n-am murit. De fapt, el a scăpat mai uşor decât mine, care sunt zgâriată şi lovită, mai ales la picioare, care mă dor. Rinichii îi am în mine ca pe două pietroaie.

Apoi, n-a fost nimic multă vreme. Foamea n-am simţit-o, dar setea ne-a chinuit. Pe urmă, nu mai ştiu când, că pierdusem orice numărătoare a vremii, s-a auzit un zgomot. Curând, zgomotul s-a întărit, s-a repetat la 10 minute, şi bărbatu-miu, care cunoaşte la maşini, a zis că e un buldozer. Când i-am auzit mai bine pe salvatori? Cam cu o jumătate de oră înainte de a ne scoate. Aşa mi-au spus dânşii după aceea, dar mi s-a părut mult mai mult. Atunci chiar că mi-a fost teamă să nu se mişte betonul şi să murim când eram ca şi scoşi. Dar n-am murit. Cine ne-au salvat? Nişte oameni buni”.

2) „Timp de un ceas sau poate mai puţin am crezut că Bucureştiul nu mai există, că acesta este sfârşitul. M-am cercetat, am mişcat tot ce puteam mişca din mine şi mi-am zis: bun, nu-i nimic spart. Cum sunt foarte subţire, cum am făcut ceva yoga, mi-am scos piciorul din pantoful prins sub chiuvetă. Am închis bine butelia de aragaz. Am reconstituit în minte întâmplările şi am ştiu cu exactitate în ce loc mă aflu, ce am în stânga şi ce am în dreapta. În spate aveam peretele, spre cap se găseau nişte cutii cu scule şi diferite materiale. Ştiam că după ele, după zidul de cărămidă, se găseau ţevile de calorifer. Mi-am amintit că un om trăieşte fără apă 7 zile, iar fără mâncare 40. Mi-am zis: nu te grăbi, ia-o uşurel, să-ţi ajungă benzina.

Am început să aud curând zgomote deasupra. Însemna că se umbla pe acolo, că mai trăiau oameni în Bucureşti. Dacă mai trăiesc oameni, am să trăiesc şi eu, ei au să mă caute. Am ascultat atent şi după o vreme am distins zgomote şi hârjâituri ritmice. Acestea trebuiau să fie buldozere, maşini, excavatoare.

Mi-am scos pantalonii, care mă incomodau, am bâjbâit după o bucată de fier, am degajat un spaţiu lângă perete şi am început să sap încet, cu răbdare, pe lângă o cărămidă, întocmai ca Monte Cristo. Vroiam să ajung la ţeava de calorifer ca să dau semn afară că trăiesc. Nu mi-era teamă decât că, din greşeală, vreun buldozer avea să ia cuşca aceea lunguiaţă în care stăteam închis cu totul.

Am ieşit după 45 de ore, nu mi-a fost sete, somn mi-a fost abia mai târziu. Când zgomotele au fost destul de puternice, am încercat totuşi să mă fac auzit. Am stabilit un fel de contact cu cei de afară. M-am străduit să nu mă entuziasmez, să rămân lucid. Ştiam că va trebui să-i dirijez pe cei de deasupra şi aşa s-a întâmplat. Când au început să spargă betonul, praful mă sufoca, zgomotul mă zăpăcea. Respiram de acum de multă vreme prin pulover, ca printr-un bandaj-filtru. Am vorbit, printr-o spărtură, cu soldaţii, explicându-le ce şi cum să spargă. Eu cunoşteam perfect topografia locului, aş putea spune că simţeam prin toţi nervii pulsul pământului.

Lumina care a pătruns brusc m-a descumpănit câteva clipe. După socotelile mele, fiindcă ceasul nu avea fosfor, Trebuia să fi trecut vreo 2 zile; am greşit doar cu 3 ore”.

3) „Locuiam cu toţii într-un apartament de la etajul 1. În momentul cutremurului, ne-a repezit pe scări. Şi le-am simţit cum pleacă cu noi, afundându-se. Când ne-am revenit, ne aflam în beznă, într-un spaţiu îngust care nu ne permitea decât să stăm ghemuiţi.

Marieta găsise un ciob de sticlă. I l-am cerut: nu voiam să mor strivit. Aş fi preferat să-mi tai venele. N-a vrut să mi-l dea; ea ne-a salvat, îmbărbătându-ne tot timpul, vorbind cu noi.

Apoi, am auzit zgomote şi voci; am început să strigăm. Alternam speranţa cu deznădejdea, mai ales că, datorită lucrului de afară, plăcile se deplaseseră, începând să ne strângă ca într-un cleşte. Cred că am murit acolo, între dărâmături, de o mie de ori”.