Marele poet şi traducător român Mihai Codreanu şi-a scris opera fără să vadă?

  •  
  •  
  •  
  •  

Născut la Iaşi în 1876, Mihai Codreanu a fost un poet, dramaturg, avocat și traducător român, fiind considerat “părintele sonetului românesc”. A murit în 1957, tot la Iaşi, în “Vila Sonet”, care se găseşte şi astăzi, fiind transformată în muzeu.

Am găsit o mică autobiografie a sa, din care mi s-a părut foarte interesant să extrag câteva fragmente. După ce a terminat Conservatorul la Iaşi, Mihail Codreanu a continuat la Paris, unde a făcut studii teatrale. La 22 de ani, face prima traducere a unei piese de teatru din limba franceză în limba română, “Martira”, unde primeşte aprecierea savantului G. Ibrăileanu: “Traducerea, după părerea mea, e bună şi meritul traducătorului e cu atât mai mare, cu cât ne gândim mai mult la greutatea de a încătuşa subtilităţi de gândire şi de simţire ca acelea din piesă şi încă într-o limbă puţin mânuită în asemenea direcţii.” Din păcate, în acea perioadă, Mihai Codreanu începe să aibă probleme cu vederea. Citez din autobiografia sa:

* Aceasta a fost prima mea traducere. A urmat apoi “Prinţesa îndepărtată” a lui Rostand, pe care am mai putut-o lucra singur, având vederea bună. Traducerea lui Cyrano de Bergerac, însă, am început s-o dictez. Era în perioada când o groaznică boală mi-a luat putinţa de a mai vedea să scriu şi să citesc.

* Traducerea lui Cyrano am început-o mai târziu, în plină maturitate; am lucrat actele I, II şi III înainte de primul război mondial, iar sfârşitul, după 1918 (dictându-l, deoarece nu mai vedeam). A fost o muncă grea, chinuitoare, istovitoare aproape…

* Vederea nu mi-am mai putut-o folosi de la 29-30 de ani. Vedeam să mă conduc perfect, dar nu mai puteam nici citi, nici scrie. Cyrano de Bergerac a fost ultima mea traducere teatrală.

* În acelaşi timp, un domn colonel din cavalerie, pe nume I. Călătorescu-Radomir, a tradus şi el Cyrano de Bergerac. A început să publice în “Rampa” o serie de articole, punând pe două coloane traducerea lui şi a mea, pe care încerca să o desfiinţeze. (De fapt, prin aceasta imi făcea un mare serviciu.) La toate articolele domnului colonel (din cavalerie !), n-am răspuns nimic. Răspunsul meu verbal a circulat însă în toată ţara: “Când citesc „Rampa” / M-apucă crampa; Când m-apucă crampa / Mă servesc de… “Rampa”. În timpul războiului, un general m-a întrebat odată ce părere am despre traducerea lui Călătorescu. I-am răspuns: “Domnule general, vă rog să mă iertaţi, eu nu mă pricep la… armată!”

* Profesor la Conservatorul din Iaşi am fost numit în anul 1915, când aveam 30 de ani. Catedra se chema de “Dicţie, citire expresivă, critică şi psihologie teatrală”. Aveam colegi la această catedră pe bătrânul State Dragomir şi apoi pe Agatha Bârsescu. Mă bucuram că aveam printre elevii mei pe C. Ramadan, Victor Ion Popa, N. Şubă, Gică Popovici, Ani Braesky, G. Tomazoglu, Athena Marcopol, G. Siritinovici, C. Chirvăsuţă, D. Hagiac, N. Meicu şi atâţia alţi tineri talentaţi.

* Între 1919—1923, am ocupat funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Am căutat să ridic prestigiul teatrului, prin montarea unor piese de valoare artistică.

* Mai scriu şi astăzi şi mă simt legat la fel de strâns de teatru, de scenă, de acel actor a cărui viaţă s-a schimbat azi, dar pe care, cu mulţi ani în urmă, îl vedeam ca în sonetul:

Mi-e sufletul un saltimbanc grotesc,
Aşa cum se-ntâlnesc prin iarmaroace;
El – vrea, nu vrea – e nevoit să joace
Pentru plăcerea celor ce-l privesc.

În mine plânge râsul omenesc
Şi râde lacrima, pe când cu voace
Zadarnică de goale poloboace,
Străine patime maimuţăresc.

Asa mă ştiu. Vibrez cu toate-aceste
De-a vieţii fiecăruia poveste,
În clipa când o spun la spectatori.

Iar dezgustat de-atâtea măşti de vise,
De-mi pierd în alţii eul uneori,
Când ies din scenă, scuip între culise…”


  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un comentariu