Marea iarnă nucleară şi erupţia vulcanului Tambora

Cum e iarna nucleară?

Atâta vreme cât rachetele zboară şi inimaginabilul se produce, omenirea trebuie să facă faţă nu numai morţii şi distrugerii provocate de cataclisme, ci şi iernii nucleare. Exploziile nucleare pot produce temperaturi cuprinse între 5400 şi 7200 de grade Fahrenheit. Aproape totul arde la temperatura aceasta şi, dacă materialele arse sunt organice (copaci, oameni), rezultatul este un fum care, deşi este gros şi nesănătos pentru respiraţie, nu va fi probabil toxic. Dar dacă materialele arse sunt din plastic, sticlă sau alte substanţe chimice sau sintetice, gazele produse şi prezente în fumul care rezultă de aici pot fi fatale.

Dacă fumul de la una sau mai multe explozii nucleare va bloca lumina soarelui şi îl va împiedica să încălzească pământul, se va instala o iarnă nucleară – o lume cufundată în întuneric şi o atmosferă cu temperatura în scădere; vor urma o scădere drastică a temperaturii, moartea vegetaţiei, precum şi o climă ciudată, cu furtuni de zăpadă în timpul verii şi ceţuri groase, poluante.

Iarna nucleară va distruge, de asemenea, nenumărate forme de vegetaţie şi, întrucât se estimează că un război de amploare între SUA şi Rusia sau China va ucide pe loc un miliard de oameni, se crede că în iarna nucleară care va urma, va pieri alt miliard.

În 1816 a avut chiar o iarnă nucleară

În 1816, nord-vestul Statelor Unite a trăit o experienţă – la o scară infinitezimal de mică – similară cu iarna nucleară atunci cînd Noua Anglie şi statele de pe coasta Atlanticului au avut parte de un an fără vară. De ce a nins în iunie în Connecticut? De ce a fost ger în iulie în New Hampshire? Răspunsul este: pentru că Muntele Tambora din Indonezia erupsese cu un an înainte, răspândind în aer cea mai mare cantitate de cenuşă vulcanică înregistrată vreodată. Oamenilor de ştiinţă le-au trebuit 104 ani ca să facă această legătură; în 1920 au stabilit în sfârşit legătura, şi, de atunci înainte, aceasta a fost explicaţia anului fără vară – oferindu-se şi o nouă perspectivă asupra efectului erupţiilor vulcanice asupra climei pământului.

Erupţia vulcanului Tambora

Toată lumea credea că Tambora era un vulcan stins. Dar se înşela. La 15 aprilie 1815, acest Goliat adormit, cu o înălţime de aproape 4 000 de metri, s-a trezit şi a scos mai multe mugete care îi anunţau prezenţa şi care puteau fi auzite de la mii de kilometri distanţă. Timp de cinci zile, vulcanul a scuipat asemenea cantităţi de cenuşă, încât casele din Sumbawa s-au prăbuşit sub greutatea ei. Cenuşa era atît de impenetrabilă pentru razele soarelui, încât locuitorii insulei nu-şi vedeau nici mâinile. La 10 aprilie erupţia a atins apogeul cu coloane enorme de foc care se unduiau ca nişte şerpi deasupra vârfului incandescent al muntelui.

A urmat apoi un vânt violent, probabil asemănător cu fenomenul meteorologic al furtunilor de foc care se formează în timpul incendiilor mari din păduri. Ca un aspirator uriaş, acest vârtej imens a ridicat în aer oameni, animale şi case. Toate fiinţele vii au fost dezmembrate şi arse de vii; obiectele neînsufleţite s-au sfărâmat în mii de bucăţele.
Puterea erupţiei de la Tambora a fost prea mult pentru muntele şi insula pe care se afla acesta. Aruncând în aer tone de stâncă, lavă şi cenuşă, vulcanul a început să se micşoreze, înălţimea lui scăzînd la 3000 m, dar suprafaţa insulei a început să se înalţe ca urmare a straturilor din ce în ce mai groase de cenuşă. Această cenuşă care în final a ajuns să aibă peste un metru grosime şi a acoperit şi apa din apropiere de Sumbawa avea să desăvârşească dezastrul început de Tambora. Cenuşa a distrus toată vegetaţia, iar foametea care a urmat, combinată şi cu epidemia de holeră, a mai adăugat încă 80 000 de morţi la cei 12 000 de oameni ucişi chiar în timpul erupţiei.

Anul fără vară

Unul dintre observatorii erupţiei vulcanului Tambora spunea în glumă că, dacă ar fi fost aşternută în mod uniform, cenuşa aruncată de vulcan ar fi putut acoperi probabil toată Germania. Dar cea mai mare cantitate de cenuşă nu a căzut totuşi pe pământ; ea a rămas în atmosferă şi a început să călătorească în jurul lumii cu ajutorul curenţilor de aer. Imensul nor de efluvii a provocat scăderea temperaturii mondiale, iar în Europa şi Noua Anglie distrugerea recoltelor care începuseră deja să se coacă.

Temperaturile din luna iunie au fost cu mult sub valorile normale, ceea ce a contribuit la sporirea pagubelor deja produse de seceta prelungită. Fermierii şi-au hrănit vitele cu fel de fel de grâne, pentru a nu pierde şeptelul. În Elveţia, oamenii înfometaţi au început să mănânce câini şi pisici. Fermierii din zona New York-ului au fost siliţi să scoată din pământ cartofii abia plantaţi pentru a-şi hrăni familiile. Valuri ciudate de ger în mijlocul verii au făcut să degere recoltele imediat după ce au fost însămânţate. Oamenii au început să vâneze ratoni şi porumbei ca să aibă ce mânca. Se estimează că alte 50 000 de persoane au murit de foame şi de alte boli, în afara celor care au fost ucise iniţial de erupţia vulcanului Tambora, deşi, la vremea respectivă, nimeni nu ştia de legătura dintre anul fără vară şi erupţia unui vulcan aflat la zeci de mii de kilometri depărtare, erupţie produsă cu sute de zile în trecut.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.