Demonismul sau istoria lui Satan, Lucifer şi a altor demoni

Credinţa în spirite răufăcătoare este extrem de veche, ea stând deopotrivă, atât la baza magiei, cât şi la cea a religiei.

Forţele malefice conduşi de doi zei

Demonii aveau locul lor bine definit în credinţele asiro-babilonienilor, asemenea fiinţe supranaturale manifestându-şi „forţele răufăcătoare” mai cu seamă noaptea, credinţă care se va permanentiza, prin contagiune spirituală, la alte popoare, parvenind nealterată până astăzi. În timp, astfel de forţe malefice vor ajunge a fi conduse de zei, ca Rudra şi soţia sa Rudrani, temuţi de vechii indieni, care credeau că aceştia locuiau în munţii din nord, de unde se năpusteau în bande asupra oamenilor spre a le aduce tot felul de nenorociri.

Împărăţia lui Hades

La vechii japonezi, infernul se afla undeva sub pământ, unde trăia zeul focului aidoma împărăţiei lui Hades a grecilor şi a lui Orcus, la romani, unde se duceau morţii şi de unde veneau strigoii, ca să facă rău celor de pe pământ.

Zeul Seth al egiptenilor înfăţişează ideea de rău opusă binelui, el fiind reprezentat aproximativ asemănător cu viitorul diavol iudeo-creştin. Seth era un fel de om, cu cap hidos şi urechi mari, având în plus o coadă lungă despicată.

Angra-Manyu, „fiinţa răului”

Ideea de iad şi de diavolii care îl stăpânesc a fost mai limpede înfăţişată în religia iranienilor antici. În concepţia religioasă a lui Zoroastru, Angra-Mainyu era personificarea nesupunerii, a imoralului şi nedreptăţii, Angra-Mainyu stătea în fruntea unei armate a întunericului. Oastea lui cuprindea demoni de ambele sexe, vrăjitori şi vrăjitoare, ca şi geniile rele. Armata lui Angra-Mainyu sporea necontenit, primind sufletele păcătoşilor şi ale inamicilor iranienilor. Între forţa binelui condusă de Ahura Mazda şi cea a răului ar fi existat o luptă încă de la începutul lumii. În timp ce Ahura Mazda se străduie să aducă numai bine oamenilor pe care i-a creat, inamicul său Angra-Mainyu caută să-i distrugă, răspândind în lume boli, minciună, crime, insecte şi plante otrăvitoare, cataclisme, războaie, lupte fratricide etc. Este aici o evoluţie remarcabilă, pe plan etic, a concepţiilor antice, o sinteză a puzderiei de demoni aerieni, tereştri, acvatici, marini, subterani, duşmani ai luminii, raţiunii, iubirii, ideilor, materiei etc.

Demonologia la vechii evrei

Concepţiile vechilor evrei exprimă foarte instructiv procesul de cristalizare atît a demonologiei, cât şi al angelologiei. Astfel, în perioadele străvechi ale istoriei lor, evreii nu făceau mari deosebiri între îngeri şi demoni, ca exponenţi ai binelui şi răului. De pildă, îngerul pus la poarta Edenului era un heruvim. Or, Kherubinul era în concepţia evreilor- un sfinx cu înfăţişare monstruoasă, fiind alcătuit din părţi de trup omenesc, de vultur, leu şi taur. De altfel, aceste fiinţe care întruchipau sfinxul vor deveni mult mai târziu, în literatura sacră creştină, cele patru figuri apocaliptice.

În contact cu credinţele vecinilor lor, evreii vor sintetiza şi vor perfecţiona treptat concepţiile despre demoni. Cei mai vechi demoni la evrei erau reprezentaţi prin creaturi cvasi-umane, cu staturi uriaşe, uneori monstruoşi, păroşi. Numele de demon se aplica tuturor celor care se dovedeau hoţi, criminali, calomniatori, în general răufăcătorilor, apoi asupritorilor, inclusiv cuceritorilor militari, animalelor feroce, ca şi unor evenimente obişnuite din viaţă cu caracter nefast, necazurilor sufleteşti, pasiunii sentimentale, bolilor, ideilor obsesive.

În orice caz demonologia evreilor nu este mai veche decât perioada captivităţii babiloniene, fapt consfinţit şi în Talmud. În perioada 586-538 î.Hr. dogmele zoroastriene au fost preluate şi sintetizate de evrei potrivit moralei lor. Acum apar foarte probabil cele şapte nume ale noţiunii de Rău, personificate în Beelzebub, Samael, Python, Asmodeu, Belial, Lucifer şi Satan.

Dumnezeul-muscă

Beelzebub (dumnezeul-muscă) era divinitatea locală a fenicienilor din Accaron, unde i se ridicase un templu. Pe lângă templu fiinţa un oracol, care a fost consultat, între alţii, de Achaziah, regele iudeilor, îngrijorat de o rană făcută într-un accident. După consultul respectiv, remarcabil ca eveniment pentru vechii evrei, Beelzebub a fost denumit de către aceştia „prinţul demonilor”.

Samael, prinţul demonilor, cel care a ademenit-o pe Eva

Samael îşi datorează existenţa fanteziei rabinilor. În comentariile lor mistice asupra Pentateuchului – cele cinci cărţi atribuite lui Moise – Samael este considerat prinţ al demonilor şi adversar închipuit al lui Moise. După comentatorii Pentateuchului, Samael mai era şi prinţul morţii, iar după demonologul medieval Dom Calmet el trebuia să prezideze „Judecata universală”. Mai exista credinţa, la alţi comentatori, că Samael asmuţise şarpele să o înşele pe Eva, îndemnând-o să, muşte din fructul oprit şi să-i dea şi lui Adam să mănânce.

Python, şarpele demonilor

Python, nume cu rezonanţă greacă, ce a surprins de la început pe traducătorii vechi ai Bibliei, are o origine dintre cele mai ciudate. Pentru prima oară apare acest termen în Deuteronom, fiind folosit pentru a desemna iluminaţii, sau pe cei care aveau spirit profetic. În secolul al III-lea î.Hr., grămăticii comunităţii eseniene, făcând o traducere în greceşte a Bibliei, au încercat să explice termenul respectiv. Pătrunşi de elenism, ei leagă cuvântul de Apollo, zeu solar şi al profeţiilor, cel care ucisese şarpele Python. Cum la evrei exista mitul şarpelui satanic, între acest personaj biblic şi Python s-a creat o legătură. Python a devenit astfel spirit al demonilor.

Asmodeu, duhul cel rău

Asmodeu era duhul cel rău care ucisese pe cei şapte bărbaţi ai Sarei înainte de a se uni cu ea ca soţi. Un al optulea bărbat, tânărul Tobie este trimis de îngerul Rafael să o ia de nevastă pe Sara, care tocmai îşi pusese în gând să se sinucidă de ruşine şi durere. Tobie, auzind povestea fetei, a încercat să refuze, afirmând că Sara era posedată de un demon ce ucidea pe orice bărbat care se apropia de ea. Însă îngerul Rafael l-a învăţat un şiretlic, anume că, intrând în camera nupţială, să ducă cu el o căţuie în care să ardă inimă şi ficat de peşte. Simţind mirosul, Asmodeu a fugit în părţile de răsărit ale Egiptului.

În duhul lui Asmodeu se regăseşte o legendă orientală veche, preluată în scrierile rabinice, care au făcut din Asmodeu căpetenie a regatului umbrelor, un demon exterminator. Adoptat de credinţa evreilor, în jurul lui Asmodeu se ţes noi poveşti.

Belial, de la nenorocire la spirit rău

Belial prezintă un curios exemplu asupra a ceea ce poate deveni, în concepţia mistică, un cuvânt obişnuit. Iniţial era în ebraică un simplu substantiv, cu dublă semnificaţie – „nimicnicie, răutate” şi „pierdere, nenorocire”. Mai târziu devine adjectiv, cu sensul de „rău, om care nu poate suferi jugul, rebel”. Cu timpul, cuvântul dă naştere expresiei „copil al lui Belial”, adică „copil răutăcios” utilizată frecvent în Biblie pentru a desemna unele personaje răufăcătoare. Cum numele unor divinităţi asiriene şi feniciene erau precedate de particula „bel” (beel), de exemplu Beel-zebub, Beel-Phegor etc. Acestea au fost repede apropiate cuvântului ebraic „belial”, căpătând, în concepţia vechilor evrei, sensul de demoni, opuşi lui Iehova.

Lucifer, devenit demon dintr-o greşeală de interpretare

Lucifer, regăsit în limbajul Bibliei, are o origine latină, semnificând „cel care aduce lumină”. Ca şi la Belial, denumirea ascunde o eroare de interpretare, făcută de Origene, Eusebie, Athanasie, Grigore cel Mare, Tertulian, Ambrozie şi alţii care au crezut că desluşesc în Lucifer „căderea Îngerului” din concepţia creştină. În fapt, totul era o confuzie deoarece în textul iniţial Babilonul era comparat cu Luceafărul (denumirea planetei Venus). Dar traducătorii latini au confundat Babilonul-Luceafăr cu îngerul căzut în iad, păstrând pentru căpetenia diavolilor denumirea de Lucifer, care va trece mai apoi în toate limbile neolatine europene cu accepţia de „mai marele iadului”.

Satan, rivalul lui Dumnezeu

Satan, cu semnificaţia ebraică „adversar, inamic, calomniator”, intră în nomenclatura demonologică începând cu Cărţile regilor componente ale Vechiului Testament. Dar el va găsi şi consacrarea creştină. Satan apare ca un acuzator şi un inamic al oamenilor, dar şi ca un rival al lui Dumnezeu. În timp ce Dumnezeu este personificarea binelui, Satan devine cea a răului.

Catolicismul în special va face din Satan un personaj care va bântui sufletele bieţilor credincioşi. El va fi judecătorul exterminator, ale cărui sancţiuni au forme infernale. Figura lui Satan înspăimântă, reduce la tăcere, terorizează. Pe de altă parte, acelaşi Satan va fi invocat de vrăjitori, în manoperele lor de magie neagră. În secolul al III-lea ghicitorii şi vrăjitorii vor fi catalogaţi ca pactizanţi cu Satan, concepţie venind din textele biblice şi care va stărui în veacurile următoare cu consecinţe tragice.

Secolul al V-lea va aduce o definiţie teologică a concepţiei despre diavol, prin dezbaterile Conciliului de la Toledo (anul (447), în timp ce Conciliul de la Constantinopole (anul 547) va stipula „eternitatea prezumată a demonilor”. Secolele X şi XI vor găsi la Bizanţ o incredibilă răspândire a credinţelor în Satan, ajunse aproape un cult.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.