Înainte de a muri, Voltaire a scos un ţipăt cumplit şi înspăimântător
Într-o epistolă din 26 mai 1778, marele filozof francez Voltaire îi scria medicului său: „Pacientul din strada Beaune îşi cere iertare pentru a vă da atâta bătaie de cap cu hoitul său…” Suferind de o infecţie a vezicii şi de retenţie urinară, se afla într-o stare vrednică de milă. Nepoata sa, doamna Denis, avea o singură grijă: să-l împiedice pe unchiul ei să-şi retracteze testamentul care o făcea moştenitoare cu titlu universal. De aceea, îl ţinea izolat într-o casă din fundul grădinii palatului domnului de Villette, care îl găzduise după întoarcerea de la Ferney. Aşadar, Voltaire agoniza într-o cabană întunecoasă şi lipsită de orice confort, sub supravegherea a două cotoroanţe care trăncăneau, se hlizeau şi beau lângă el, şi nici că le păsa să-i dea poţiunile sau să-i schimbe aşternuturile.
Pe 29 mai, preotul de la Saint-Sulpice, abatele Gautier, veni să-şi vadă enoriaşul şi încercă să-l facă să se dezică de convingerile sale, pentru a-l spovedi. Când însă îl invocă pe Iisus, Voltaire îl opri: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vorbiţi de omul acela!” Dacă spusele lui Tronchin sunt adevărate, agonia pacientului său, căzut pradă demenţei, disperării şi spaimei, a fost oribilă. Doar că relatarea lui nu e demnă de încredere, căci urmărea mai cu seamă să demonstreze că moartea unui necredincios nu poate fi decât dezgustătoare, ceea ce l-a făcut să insiste asupra celor mai imunde şi mai îndoielnice detalii: „îşi muşca degetele şi, vârându-şi mâinile în oala de noapte, a luat ce se afla acolo şi a mâncat” etc.
Pe 30 mai 1778, la ora zece seara, bolnavul aproape că nu mai avea puls. Tronchin îi fricţionă tâmplele. Voltaire a deschis ochii pentru a spune: „Lăsaţi-mă să mor” şi, la ora unsprezece, după ce a scos un urlet „cumplit, înspăimântător, care nu se mai termina”, ceva de necrezut pentru cineva atât de slăbit, s-a stins. Nici nu apucase filozoful să moară, şi clerul se şi grăbi să anunţe că Voltaire nu va avea parte de funeralii religioase.
Ca nu cumva să ajungă la groapa comună, nepotul său, abatele Mignot, hotărî să ducă pe ascuns cadavrul la abaţia Sellieres, în apropiere de Troyes, aflată sub oblăduirea sa, sigur fiind că stareţul de acolo va consimţi ca filozoful să fie înmormântat religios. Îmbălsămat, îmbrăcat în halatul său de casă, domnul de Voltaire urcă aşadar în trăsură, unde fu prins cu chingi. Un valet, care numai că n-a murit de frică şi de groaza infestării, a stat tot drumul alături de el. La ieşirea din Paris trecură de barieră fără nicio oprelişte şi amploaiaţii salutară călătorul, care îşi continuă drumul până la Sellieres. Voltaire a fost îngropat chiar în biserică, lângă strană, şi a rămas acolo până în 1791, când Adunarea Constituantă a hotărât strămutarea rămăşiţelor sale pământeşti la Panteon, unde au ajuns pe 11 iulie, purtate pe un catafalc de porfir, dar fără un picior şi câţiva dinţi, subtilizaţi de admiratorii săi mai fanatici.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
Într-o epistolă din 26 mai 1778, marele filozof francez Voltaire îi scria medicului său: „Pacientul din strada Beaune îşi cere iertare pentru a vă da atâta bătaie de cap cu hoitul său…” Suferind de o infecţie a vezicii şi de retenţie urinară, se afla într-o stare vrednică de milă. Nepoata sa, doamna Denis, avea o singură grijă: să-l împiedice pe unchiul ei să-şi retracteze testamentul care o făcea moştenitoare cu titlu universal. De aceea, îl ţinea izolat într-o casă din fundul grădinii palatului domnului de Villette, care îl găzduise după întoarcerea de la Ferney. Aşadar, Voltaire agoniza într-o cabană întunecoasă şi lipsită de orice confort, sub supravegherea a două cotoroanţe care trăncăneau, se hlizeau şi beau lângă el, şi nici că le păsa să-i dea poţiunile sau să-i schimbe aşternuturile.
