În trecut, sfincşii din Carpaţii României funcţionau ca nişte sateliţi, trimiţând şi primind energii spirituale?

În antichitate, un sfinx (denumire probabil provenită de la egipteni: Shespankh = statuie vie) reprezenta o fiară cu aspect leonin, având capul unui faraon. Era, în general, un simbol masculin al forţei, al tăcerii enigmatice. Cel mai vestit era, fără îndoială, Marele Sfinx din Giza.

La noi, denumirea aceasta de sfinx a fost dată megaliţilor carpatici. Cel mai cunoscut este Sfinxul din Bucegi, dar mai sunt şi alţi sfincşi asemănători, ca Sfinxul de la Piatra Arsă, Sfinxul din Bratocea, Sfinxul de la Pietrele lui Solomon, Sfinxul de la Stânişoara sau Sfinxul de la Topleţ. Citiţi mai multe despre toţi aceşti sfincşi în acest articol: Din misterele Munţilor Carpaţi (partea 2): Sfincşii din Carpaţi.

O ipoteză tulburătoare a existenţei sfincşilor a fost emisă de o serie de cercetători străini şi români a fost aceea că pietrele funcţionau, în realitate, acum mii si mii de ani, ca nişte bizare aparate de emisie-recepţie spirituală. Prin intermediul lor, zeii de dincolo de Pamânt îşi puteau trimite ordinele către preoţi, iar prin intermediul lor, acestea să ajungă la oameni. Nu întâmplător zonele au fost cunoscute ca fiind sfinte din cele mai vechi timpuri, iar pe vârfurile munţilor s-au descoperit o grămadă de urme ale unor temple vechi de mii de ani.

Sfincşii funcţionau nu ca aparate de radio celeste ci ca staţii de amplificare, fluxurile energetice şi spirituale care treceau prin ele fiind retrimise către lumea largă. Şi în felul acesta, informaţiile controlate de zei ajungeau şi la cele mai cunoscute oracole, printre care şi cel din Delphi.

Informaţiile celeste treceau prin sfincşi şi se repartizau în funcţie de reţeaua informaţională creată de zei. Cum s-ar spune în zilele noastre, sfincşii îndeplineau, pe vremuri, rolul sateliţilor de comunicaţie din zilele noastre, dar la un nivel la care sateliţii nu vor ajunge niciodată.