Dintr-o scrisoare puţin cunoscută a lui Eminescu către Veronica Micle: „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ (…) Un om poate avea totul – neavând nimic, şi nimic – având totul”

Un ziarist din Bucureşti a publicat în 1904 şapte scrisori din corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi muza sa, Veronica Micle. Iată câteva fragmente dintr-o scrisoare de-a lui Eminescu, în ale cărei rânduri veţi găsi filozofia de viaţă a marelui nostru poet, dar şi sentimentele sale de iubire faţă de Veronica:

* Tu ştii prea bine că, dacă este cineva care poate preţui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poziţie sigură şi respectată, te vezi astăzi prin acea singură lovire, expusă unor schimbări neaşteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie – precum e a ta – nici nu le poate prevedea şi, dacă liniştea unui liman al vieţii e adevărata fericire, tu cel puţin, de n-ai fost fericită, ai avut lipsă de suferinţe, întrucât acestea se nasc din greutăţile vieţii.

* Şi dacă îmi dai voie să vorbesc de mine, de acea dureroasă dar adâncă şi întinsă fericire, pe care atingerea în treacăt a mâinii tale, zâmbetul tău, privirea ta adâncă au răsfrânt-o asupra vieţii mele atât de izolată şi de lipsită de fericire, totuşi eu nu voi uita, că, acea fericire mi-a fost dată între patru pereţi ai tăi.

* Tu ştii, dulce şi nobilă amică, că sentimentul de care îţi vorbesc nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii – la care se închină mulţimea celor fericiţi – nici cu platitudinele unei tinereţi necorupte.

* Nici tinereţea, nici frumuseţea ta, nici virtuţi sufleteşti, nici graţii fizice nu au fost cauza acelei simţiri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieţii mele întregi.

* Adesea, există enigme matematice, pentru a căror dezlegare îţi trebuie o singură cifră cunoscută; adesea, un complex de cazuri se dezleagă printr-o singură cauză necunoscută.

* Viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are niciun înţeles fără tine.

* Nu ştiu de ce tu eşti o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici nu mă preocup s-o ştiu, căci nu mi-ar folosi la nimic. Dar este o legătură cu tine inexplicabilă, între mine şi răsuflarea ta pe pământ.

* Veronică, tu nu ştii, nici nu poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare, decât pe mine fără ca să nu te iubesc!

* Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume, care în mod fatal, fără să vreau eu, fie ca eu să voiesc, are se determineze întreaga mea viaţă.

* Tu ştii că nu fericirea mea o am în vedere, ci îmi doresc toate nefericirile cu putinţă dacă aceasta ar putea fi preţul fericirii tale.

* Am renunţat demult la toată fericirea, care pentru mine e totuna cu persoana ta, şi-aş putea să mor, nedorind altceca decât liniştea ta!

* Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.

* Am înţeles că, un om poate avea totul – neavând nimic, şi nimic – având totul!