A fost asasinat Eminescu de forţele oculte care nu doreau să aibă parte de un ziarist şi poet atât de incomod în acele zile în România?

1.081 vizualizari
Imagine: prelucrare proprie

Tot ni se spune de atâta timp că Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, din cauza unui stop cardio-respirator, provocat de o intoxicaţie cu mercur. A murit ca urmare a tratamentului bolii de care suferea sau a fost intoxicat în mod special? De către cine ar fi fost făcut acest lucru?

După o tăcere publicistică forțată de ani de zile, impusă de Titu Maiorescu şi colaboratorii, Mihai Eminescu revine în 1888 la Bucureşti, unde își reia pe neașteptate activitatea jurnalistică. Începe să scrie la „România Liberă”, iar unul dintre articolele care provoacă un adevărat scandal în lumea politică este cel numit „Se poate pune întrebarea…”, apărut în „România liberă” din 13 ianuarie 1889. Articolul respectiv a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală (între liberali şi conservatori), care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888.

„România liberă”, un cotidian fondat în 1877, era foarte apropiat de Partidul Conservator, ce făcea parte din coaliţia guvernamentală. Furios, liberalul George Vernescu, care se simțea vizat direct de articol, și-a dat demisia, pentru scurt timp, din funcţia de ministru al Justiţiei, pentru că “era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial”. Însă, s-a liniştit după ce miniştrii conservatori l-au informat că articolul e scris de „bietul Eminescu” şi că vor cere rectificări.

Aşadar, Eminescu e considerat a fi prea „periculos” pentru a fi acceptat în a mai scrie în presă. Aşa că, brusc, în februarie 1889, Eminescu a fost internat în Ospiciul Marcuţa. Pe 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cerea primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unui consiliu pentru pacientul Mihai Eminescu, consiliu compus printre altele şi din Titu Maiorescu, duşmanul de moarte al poetului român. Aceştia depun la secția a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că „boala fiind în recidivă, reclamã interdicția pacientului și rânduirea unui tutore care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului”.

În 1888, Eminescu n-a venit în Bucureşti ca să agonizeze ori ca să cerşească mila publică sau instituţionalizată, ori ca să intre în graţiile nu ştiu căror personaje ilustre. Din „exilul” din afara Bucureştiului, spiritul său revine în inima ţării ca un Napoleon creând o resurecţie în spiritul public. Desigur că devenise o persoană incomodă, dezavuabilă. Ne mai mirăm, deci, că în februarie 1889, după câteva săptămâni, Eminescu este internat la ospiciu ca un pericol public? Unii prieteni apropiaţi ai săi afirmă că poetul era sănătos în momentul internării, acolo el îmbolnăvindu-se.

În anii ’30, prozatorul român Felix Aderca este aproape sigur că poetul putea fi menţinut în viaţă chiar prin empiricele frecţii cu mercur încă 11 ani, pînă în 1901 cînd s-a descoperit medicamentul miraculos al bolii de care suferea. Ne putem întreba, însă, de ce a fost necesară internarea pripită din februarie 1889, de ce nu s-a continuat tratamentul de la Hall (care dăduse rezultate bune cu un an în urmă), de ce se plânge poetul în ultimul său articol din 13 ianuarie 1889 de „răzbunări” şi „nereguli prin redacţii”?

Pentru mine e clar: Eminescu a fost asasinat în mod tăcut de forţele oculte care nu doreau să aibă parte de un ziarist şi poet atât de incomod în acele zile în România!