În sânge se găseşte spiritul lui Dumnezeu?

În Antichitate, în multe părţi ale Africii, se credea că sângele conţinea – sau era -spiritul fiinţei vii, deci şi viaţa sa. O dată cu sângele, animalului rănit i se scurge şi viaţa. Acest spirit de viaţă a fost identificat cu Dumnezeu însuşi sau cu un zeu. Iniţial se credea că sperma era o formă a sângelui („sângele alb”), aşa că se vorbea despre „copii ai sângelui tatălui”; rudele de sânge erau acelea care coborau dintr-o pereche de părinţi. Ele, toate, îşi datorează sângele acelor strămoşi, şi deci îi venerează. Familia era inevitabil ţinută laolaltă prin aceste legături de sânge, deoarece sângele era spiritul strămoşilor. Sângele este moştenit prin Unea sanguinis, linia de sânge, adică rasa cu neamul. Vorbim despre „copii ai sângelui” în opoziţie cu copiii adoptaţi, copiii vitregi şi copiii rezultaţi din adulter; în aceştia din urmă nu se găseşte sângele ancestral, spiritul strămoşilor.

Dacă o persoană este ucisă, sângele său „va striga răzbunare”. Ceea ce înseamnă literal: spiritul era în sânge şi spiritul are voinţa sa proprie. Aceasta îi va urmări pe aceia a căror datorie este de a o răzbuna. Există mituri care spun că spiritul se ridică din sângele vărsat în pământ şi-l blestemă pe ucigaş.

Motivul pentru care izraeliţilor le era interzis să consume sânge era că în el se găsea spiritul lui Dumnezeu. Legea semită veche prescria că răzbunarea putea fi „cumpărată” cu bani pentru sânge (în limba arabă: dia), sau putea fi dat clanului păgubit un tânăr (mai târziu un berbec) ca răscumpărare pentru omul ucis. Era necesar să se ceară aceasta, iar dacă nu se dădea nici o satisfacţie, se ajungea la război, deoarece, o dată ce un clan îngăduia să-i fie ucişi membrii, acesta avea să se stingă repede.

De aceea, întregul clan era răspunzător dacă unul dintre fiii săi era ucis. Ei erau toţi de acelaşi sânge, şi sângele acela trebuia să dea satisfacţie. Tânărul (nu neapărat vinovatul: şi o fată putea fi acceptată) predat ca răscumpărare devenea membru al celuilalt clan, trebuind să lupte pentru el sau, dacă era femeie, să-i nască fii, din „sângele” lui. Aceasta explică conceptul de „răscumpărare” care străbate Biblia, de la Cain, care a fost exilat din locurile sale natale (exilul pe vremea aceea era la fel de crud ca şi execuţia), până la Avraam, căruia i s-a permis să sacrifice un berbec ca răscumpărare pentru fiul său. Dumnezeu îi dăduse un fiu, aşa că el putea să pretindă băiatul ca pe un drept al său.

În cele din urmă, din marea lui dragoste, Dumnezeu îşi sacrifică propriul Său fiu, drept răscumpărare pentru toţi oamenii păcătoşi care sunt vinovaţi în comun de vărsarea sângelui fraţilor lor. Sângele lui Hristos devine astfel substanţa spirituală care-i purifică pe toţi credincioşii de păcatele lor şi de cele ale strămoşilor lor. Aşa ia sfârşit marea vină a lumii.


 

 

Articole inrudite


 
loading...