Holera groazei din 1831: străzi acoperite cu cadavre

Ravagiile epidemiei de holeră izbucnite la Orenburg (august 1829) şi propagată apoi prin Astrahan (iunie 1830) în întreaga Rusie centrală şi sudică au alertat şi autorităţile din Principatele Române, spre care se îndrepta vizibil flagelul. Prima ţintă: Moldova. În ciuda tuturor măsurilor luate, a punctelor de supraveghere şi a transmiterii în Principate a unor broşuri pentru uzul personalului sanitar în lupta cu epidemia şi primele ei simptome, holera – cholera morbus – începe să facă ravagii. Mai întâi, dispersat, în câteva sate, şi apoi, începând cu luna mai 1831, chiar şi în capitala Moldovei, Iaşi.

Uliţe acoperite cu cadavre

La începutul verii lui 1831, epidemia bântuia cu furie, mortalitatea fiind în continuă creştere. Consulul francez Charles Lagan, reprezentantul Parisului la Iaşi, îşi informă superiorii într-un raport datat 12/24 iunie: „De zece zile, la Iaşi, care număra acum 30 000 de locuitori, au murit 800 de indivizi şi ieri, din vreo 280 de bolnavi, au sucombat 155. Cauzele bolii se datorează în primul rând hranei proaste, murdăriei şi nepăsării locuitorilor. De aceea, preşedintele Divanurilor, generalul Kiseleff, a dat ordin să fie evacuate mahalalele cele mai populate şi să fie transportaţi toţi evreii şi robii ţigani pe dealurile din împrejurimi, unde să li se asigure hrană.”

În aceeaşi zi de 12/24 iunie, consulul britanic E.L. Blutte, începea şi el să tragă semnale de alarmă: „Aceeaşi molimă a izbucnit şi la Galaţi pe 10 ale lunii [29 mai/10 iunie], chiar în ziua plecării mele de acolo şi două zile mai târziu s-a întins la Brăila, cu aceleaşi efecte distructive asupra populaţiei din aceste oraşe”. Moldova aproape că cedase. Şi teama pătrundea tot mai adânc şi spre Bucureşti.

Iar ştirile nu erau deloc îmbucurătoare. Un alt raport al lui Blutte, din 15/27 iunie, este de-a dreptul cutremurător: „Iaşiul poate fi socotit acum că un oraş aproape complet ruinat: uliţele sale acoperite sunt cu cadavre pe care nu e nimeni să le îngroape; casele părăsite şi bisericile jefuite de bande de tâlhari şi un incendiu pe care nu e nimeni să-l stingă fac ravagii în amintitul oraş. Reprezentantul meu la Galaţi a fost constrâns să părăsească această localitate după ce şi-a pierdut fratele şi doi servitori în molima, care aici, ca şi la Brăila, răpune 7 din 8 oameni pe care îi atacă.”

Viaţa de zi cu zi suferă transformări dramatice. Tribunalele îşi încetează activitatea, mulţi dintre locuitorii înstăriţi încearcă să părăsească localităţile. Grozăviile se înmulţesc cu fiecare oră ce trece. „Oraşul este un mormânt deschis, aproape toţi medicii au sucombat – povesteşte consulul francez -, au murit şi cei mai mari boieri. Sunt case în care n-a scăpat nici măcar o slugă; pe uliţe nu se văd decât morţi şi bolnavi. Nu se mai găsesc căruţe spre a fi ridicaţi; fiecare fuge care încotro.”

Locuitorii erau atât de înspăimântaţi încât n-au pregetat să consemneze pe filele unor manuscrise sau ceasloave vechi tragismul evenimentelor. Un anume Ivan da, astfel, mai multe amănunte într-o însemnare pe un vechi manuscris: „Iar la leat 1831, vara pre vremea seceri[i], s-au întâmplat o boală foarte groaznică, ce se numea holer morbuz, care această boală nu s-au mai pomenit, şi au fost pe faţa a tot pământul, de care mulţi au căzut de pre cai pre drumuri şi au murit, de care boală li se schimbă chipurile şi să făcea foarte groaznici”.

Bizare reţete şi drastice măsuri

Pentru apărarea Ţării Romaneşti şi împiedicarea răspândirii răului ce se ivise în Brăila, generalul Kiseleff a informat la 10/22 iunie pe cancelarul Nesselrode, că a stabilit „un cordon şi carantine la hotarele acestui principat şi a doua linie va fi organizată pe [râul] Buzău. În alarmă este [oraşul] Bucureşti, cu teamă în legătură cu administraţia pământeană, care nu va rezista probabil groazei pe care această boală o insufla întregii populaţii”.

Dacă administrativ s-a încercat orice, arsenalul terapeutic folosit contra maladiei era extrem de redus, rezumându-se, în afara ceaiurilor şi fricţiunilor ca remediu general, la ceea ce Comitetul Carantinelor trimisese fiecărui judeţ pentru tratarea bolnavilor, anume câte un pacheţel de muşeţel, două hârtii cu prafuri şi două sticluţe, una cu vin de China şi alta cu picături de opium. Doctorul Tarca (sau Tirca), de la Ploieşti, a primit pentru a înfrunta molima, de la acelaşi comitet, pe 20 iunie/2 iulie: 6 dramuri unt de ismă, 6 dramuri picături de opium, doi funţi izma pentru ceai, un funt flori de muşeţel, 50 [doze] de prafuri de magisterium bismuti şi 50 dramuri de revent. Bizare medicamente pentru a combate o atât de necruţătoare molimă.

Dar cu toate precauţiile luate, holera a izbucnit la Bucureşti, în ziua de 22 iunie/4 iulie 1831 stârnind o adevărată panică. În drumul ei atacă toate aşezările întâlnite. Vălenii de Munte e devastat de teroare, dar şi de lipsa tuturor forţelor de ordine ce fugiseră din oraş. Consulul englez Blutte povesteşte chiar că „pe lângă pericolul epidemiei de holeră, s-a mai ivit şi acela al invadării localităţii, lipsite de forţe poliţieneşti, şi de către vreo două sute [!] de răufăcători, evadaţi în condiţii neştiute, de la minele de sare [Slănic Prahova] din apropiere”. Nu cunoaştem urmărea acestui aventuros incident, pe care se pare că onorabilul consul l-a cam exagerat, deoarece nu avem informaţii să se fi întâmplat ceva neplăcut la Vălenii de Munte, în afara cazurilor de holeră. În momente de maximă tensiune, zvonurile îşi găsesc terenul cel mai propice.

Oţet de patru hoţi şi moarte

Însemnările memorialistice sunt pline de informaţii cu privire la mersul epidemiei. Analistul Grigore Andronescu furnizează chiar, cu multă minuţiozitate, şi numele unor decedaţi din Capitala ce au căzut victime molimei. „Urâtă boala aceasta holeră, rea urgie dumnezeiască, încât mai mult decât în vremile de ciumă omenirea s-au speriiat. Milostivul Dumnezeu să ne erte şi să-i ridice urgiia după noi.”

Mult mai colorat, în Istoria fondării oraşului Bucureşti, colonelul Dimitrie Pappasoglu, tânăr ostaş pe atunci, şi-a povestit din amintiri activitatea din timpul epidemiei. „Deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toţi hainele cu pucioasă; totodată pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă, ofiţerilor şi soldaţilor li s-au adus din Bucureşti coşuri pline cu sticluţe bine astupate conţinând un fel de oţet care se numea oţet de patru hoţi; se zicea că aceasta doctorie a fost inventată la Paris de către patru tâlhari întemniţaţi şi nu se compunea din altceva decât din oţet aromatic amestecat cu lichid de camfor.”

Capitala încerca să se apere cu toate forţele, chiar şi militare. S-au adus companii de soldaţi ce au fost cantonate la Herăstrău, la Mărcuţa, la Văcăreşti, la bariera Ghencea, pe Dealu Spirii şi la Cotroceni. Cei care intrau în Bucureşti trebuia „să stea să se cureţe, să se dezinfecteze” în carantinele aşezate în Colentina şi la Cotroceni.

Un alt martor din rândul armatei, ba chiar un confrate al lui Pappasoglu, a fost viitorul colonel Grigore Lacusteanu, pe atunci tânăr ofiţer. „Îmi aduc aminte – povesteşte el – că într-o dimineaţă bărbierul rotei [roatei] tunzându-mă, mă lăsa jumătate tuns, fiindcă îl apucase cârceii, sărmanul; peste un ceas au fost mort. Într-o altă zi, pe câmpul Herăstrăului făceam bivuacul de prânz; mie îmi făcuse culcuşul, ca să zic aşa, pe muchea unei văi; îmi aşterne covorul, îmi pune pernă de piele, mă trântesc, văz căpătâiul prea înalt; bag mâna sub covor, trag o pălărie românească; rădic covorul, era capul unui mort de holeră îngropat prea puţin în pământ. Nerodul de soldat când au aşternut covorul nu au băgat de seamă, căci trupul era în vale şi capul ajungea pe muchea dealului”

Imaginile urbei erau îngrozitoare. „În tot lungul uliţelor – continuă Lacusteanu -, nu întâlneam altceva decât care cu ciocli, care transportau morţii la câmp ca să-i îngroape, femei din popor care urmăreau carele cu ţipete şi răcnete sfâşietoare, câinii în haită urlau de te înfiorau. Ce aspect îngrozitor”.

Viaţa parcă se oprise în loc. Nici măcar cerşetorii nu mai erau în număr mare la locurile cunoscute. „Intrând pe barieră şi venind pe pod până la Sf. Ioan – îşi aminteşte Pappasoglu – jur că nu am văzut suflet de om decât un cerşetor olog, ce stă pe o tarabă în podu Mogoşoaiei [Calea Victoriei], în faţa podului de lângă Sf. Vasile. Iar la toate curţile boiereşti erau porţile închise, ferestrele caselor deschise şi în mijlocul curţilor se ridică fum gros şi întunecos de la gunoaiele grajdurilor cărora li se dăduseră foc după ordin.”

Făcând acum un bilanţ general al impactului avut asupra populaţiei ambelor Principate de acea grozavă epidemie de holeră din 1831, cifrele devin aproape înspăimântătoare. Astfel, la o populaţie de aproape 2 900 000 de locuitori s-au înregistrat 33 560 de bolnavi din care 20 218 şi-au pierdut viaţa. Adică un mort la 143 de locuitori. La Iaşi, din 32 000 locuitori au pierit 2 887, iar la Bucureşti, dintr-o populaţie de 95 000 au murit 1 674 persoane. În comparaţie cu epidemia ce a lovit, cam în acelaşi timp şi Ungaria, în Principatele Române, rata mortalităţii a fost mult mai ridicată.

Biciul holerei a lovit sălbatic şi a lăsat în urma doar groază şi nelinişte.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.