Hangarul 18, baza în care guvernul SUA îşi ţine extratereştrii şi OZN-urile


hangar 18 1Celebrul incident de la Roswell

Prin deceniul al şaptelea, Barry Goldwater, senator republican de Arizona, şi un general în rezervă din Forţele Aeriene ale S. U. A., l-au solicitat pe generalul Curtis LeMay să le acorde o favoare. Ei i-au cerut să le înlesnească accesul într-o încăpere de la baza aviatică Wright-Patterson de lângă Dayton, Ohio, unde – după cum auziseră – ar fi fost păstrate resturile unui O.Z.N. şi ale celor care se aflau în el. După mulţi ani de zile senatorul îşi depăna amintirile ziarului The New Yorker, spunând: „Generalul LeMay ne-a trimis la dracu şi ne-a zis: «Nu numai că nu poţi pătrunde acolo, dar nici să nu mai pomeneşti vreodată de chestiunea asta.»”

La numai câteva zile după inaugurarea erei O.Z.N.-urilor, la începutul verii anului 1947, presa mondială publica ştirea că reprezentanţii Forţelor Aeriene recuperaseră rămăşiţele unui „disc zburător”, care se zdrobise la Lincoln, un ţinut îndepărtat din New Mexico. În câteva ore, oficialităţile de la cartierul general al Armatei a VIII-a din Fort Worth, Texas, lansau prin telegraf o „corectură”, în cadrul căreia se afirma că datorită unei nedorite erori rămăşiţele unui balon meteorologic au fost luate drept ceva extraordinar. (între timp se spune că rămăşiţele au fost transportate la aerobaza Wright, numită ulterior B. F. A. Wright-Patterson de la Dayton, Ohio). Această identificare, care de acuma este ştiut că nu era adevărată, a fost unanim acceptată, iar povestea a fost repede dată uitării. Episodul a supravieţuit doar ca o notiţă la subsolul istoriei O.Z.N.-urilor, până spre finele deceniului al optulea când O.Z.N.-ologii au început să scormonească problema, cercetările continuând până în zilele noastre. Până în 1992 au fost publicate deja patru volume despre „incidentul de la Roswell”, numit astfel deoarece operaţiunile de recuperare au fost efectuate de echipele de la baza aviatică Roswell, din New Mexico.

Potrivit unor informaţii, echipele ar fi descoperit trupurile cu piele cenuşie a patru fiinţe umanoide, la două mile depărtare de principalul punct al accidentului. Se spune că autorităţile i-au pus pe toţi aceia care luaseră cunoştinţă de cele întâmplate – civili sau militari – să jure că vor păstra taina. După zeci de ani, investigatorii s-au întâlnit cu participanţii la acest episod care însă continuau să nu spună ceea ce cunoşteau. Cu toate acestea, după 1990, mai mulţi O.Z.N.-ologi, printre care William Moore, Stanton Friedman, Kevin Randle şi Don Schmitt, obţinuseră declaraţiile mai multor sute de martori – de la fermieri locali, până la generali de aviaţie – reconstituind pe baza lor, cu meticulozitate, o serie complexă de evenimente. În prezent, incidentul de la Roswell este unul din cele mai bine documentate cazuri din istoria O.Z.N.-urilor.

hangar 18 2Zvonuri nepământeşti

Până în momentul când investigaţiile întreprinse au smuls din obscuritate incidentul de la Roswell, chiar şi cercetătorii – care erau convinşi că O.Z.N.-urile sunt aeronave extratereste şi care bănuiau că şi guvernul american cunoştea lucrul acesta – erau foarte sceptici faţă de zvonurile despre „omuleţii din borcanele de murături”. Asemenea poveşti s-au făcut de timpuriu auzite, unele din ele inspirându-se – de bună seamă – din incidentul de la Roswell. Însă O.Z.N.-ologii, dintre care doar unii puneau la îndoială versiunea oficială, cunoşteau prea puţine lucruri despre acest caz; de aceea ei presupuneau că poveştile reprezentau doar variaţiuni pe tema unor mărturii fabricate, ca – de pildă – acelea conţinute în celebrul volum intitulat în spatele farfuriilor zburătoare, publicat în 1950 de Frank Scully.

Încăperea tainică în care se adăpostesc OZN-uri, Hangarul 18

În pofida îndoielilor manifestate de O.Z.N.-ologi, zvonurile au continuat să circule. Potrivit folclorului urban din epoca O.Z.N.-urilor, una sau mai multe aeronave extraterestre s-ar fi zdrobit la sol, în ţinuturile din sud-vest. Se presupune că personalul militar a transferat resturile aeronavelor şi trupurile culese la baza aeriană de la Wright-Patterson. În câteva cazuri, persoane răzleţe au afirmat că văzuseră cu ochii lor dovada, fie că participaseră la acţiunile de recuperare la faţa locului, fie că aflaseră întâmplător – în cursul efectuării misiunii secrete – într-o încăpere tainică de la Wright-Patterson. La un moment dat s-a menţionat „hangarul 18″ sau „camera albastră”, în legătură cu locul în cauză; dar nu este clar dacă aceste nume au fost evocate în timpul declaraţiei făcută de cineva care pretindea că a fost martor ocular sau dacă au apărut pe parcurs, aşa cum se întâmplă când o poveste circulă pe cale orală.

Un film ştiinţifico-fantastic din 1980, regizat de James L. Conway şi avându-i ca interpreţi pe Darren McGavin şi Robert Vaughan, a dramatizat episodul. Ca urmare, toţi americanii au luat cunoştinţă de titlul filmului – Hangarul 18. În orice caz, autorităţile Forţelor Aeriene au negat cu consecvenţă existenţa hangarului.

Dovezi în probarea existenţei Hangarului 18

Prin anii ’70, cunoscutul O.Z.N.-olog Leonard T. Stringfield s-a desprins din rândurile colegilor sceptici şi a început să caute activ dovezi despre prăbuşirea vreunei aeronave, precum şi despre Hangarul 18, publicând apoi o serie de articole monografice. Cele mai interesante au fost articolele care se întemeiau pe declaraţiile făcute de surse de prima mână.  Iată câteva exemple:

Umanoidul din lăzi

Un fost pilot al armatei a afirmat că, într-o zi din anul 1953, se afla într-un hangar din Wright-Patterson, când a sosit un DC7 ce transporta cinci lăzi. El a fost de faţă când trei lăzi au fost deschise: fiecare ladă conţinea trupul unui mic umanoid aşezat pe o pânză întinsă pe bucăţi de gheaţă. Înalte de patru picioare, făpturile aveau capetele lipsite de păr, gura mică, iar trupurile subţiri păreau, la lumina din hangar, de culoare cafenie. Purtau veşminte uşoare, mulate pe corp, iar două umflături pe pieptul unuia din cadavre sugera că era femeie. Pilotul a declarat că membrii echipajului avionului DC7 îl informaseră despre prăbuşirea unei farfurii zburătoare în deşertul Arizona, afirmând – totodată – că unul din umanoizi încă trăia când a sosit echipa de recuperare, dar eforturile de a-l salva au fost zadarnice. Stringfield spunea: „Omul mi-a făcut impresia unei persoane sincere, de caracter şi echilibrate”.

Nouă extratereştri din bază

Un ofiţer de informaţii, rezervist, afirma că în 1966, pe când se afla la Wright-Pettersona, a văzut trupurile a nouă extraterestri păstrate într-un loc din bază păzit cu străşnicie. Trupurile măsurau patru picioare şi aveau pielea cenuşie. I s-a spus că acolo se găseau treizeci de asemenea trupuri, împreună cu sfărâmăturile unei aeronave spaţiale. El a spus: „începând din 1948, informaţii secrete despre activitatea O.Z.N.-urilor, în care era implicată armata S. U. A., erau colectate la un centru de computere de la baza Forţelor Aeriene Wright-Patterson. La baza aceasta se află un super-dosar computerizat, dublat cu alte dosare secrete de sprijin suplimentar, păstrate la alte instalaţii militare”. Sursa a pretins că se afla în incinta bazei când a sosit senatorul Goldwater şi când generalul LeMay i-a interzis accesul în zona de depozitare a rămăşiţelor O.Z.N.-ului. „Refuzul a provocat multă emoţie la bază”, a spus pilotul.

O altă sursă, un pilot militar în rezervă, i-a spus lui Stringfield că în 1952, în timp ce participa la „o întrunire secretă la nivel înalt” convocată la Wright-Patterson, a văzut trupul congelat al unui extraterestru într-o încăpere subterană. Măsura patru picioare, capul îi era lipsit de păr şi avea braţe lungi. Între timp a aflat că parte din materialele aparţinând O.Z.N.-ului au fost, în cele din urmă, transferate la complexul subteran al Forţelor Aeriene de la Colorado Springs, din statul Colorado.

Cum arată un extraterestru?

Unul din cei mai de seamă informatori ai lui Stringfield a fost un medic de la un spital important. Medicul susţinea că a efectuat autopsia unui extraterestru, pe când se afla încă în serviciu militar, la începutul anilor ’50. Într-o declaraţie pregătită în iulie 1979 pentru Stringfield, el spunea:

,,Făptura pe care am văzut-o măsura 4 picioare şi 3 inci în lungime. Nu îmi amintesc ce greutate avea. E mult de atunci şi în notiţele mele nu am menţionat amănuntul acesta. Îmi amintesc lungimea pentru că s-a ivit o neînţelegere între noi şi fiecare a măsurat la rândul lui. Capul făpturii era în formă de pară şi supradimensionat în raport cu trupul, după standardele umane. Ochii aveau aspect mongoloid. Colţurile ochilor se înălţau spre tâmple cu o înclinaţie de 10 grade. Ochii erau scufundaţi în orbite. Pleoapele nu păreau să aibă gene, ci doar o încreţitură. Nasul era de fapt un fel de cută deasupra orificiilor nazale. Gura părea o tăietură încreţită. Nu avea buze ca oamenii, ci doar o crestătură care dădea în cavitatea bucală adâncă de aproximativ doi inci. O membrană în fundul cavităţii o separa de ceea ce trebuia să fie tubul digestiv. Limba părea să se fi atrofiat, transformându-se într-o simplă membrană. Nu au fost observaţi dinţi. Radiografia a relevat maxilarul şi mandibula, precum şi structura osoasă a craniului. Nu avea «ureche exterioară». Organele auditive semănau cu canalele auzului nostru mediu şi intern. Capul nu era acoperit de păr. Pielea avea culoarea cenuşie şi era mobilă când o apucai cu degetele”.

Stringfield a căpătat informaţii şi de la alţi medici care, în general, au descris cam în acelaşi mod trăsăturile fizice ale extratereştrilor. Credibilitatea în relatările făcute de Stringfield este însă diminuată de politica acestuia de a menţine anonimatul asupra persoanelor care i-au furnizat informaţiile. Nimeni nu pune la îndoială onestitatea lui Stringfield, dar nu există posibilitatea de a verifica în mod independent informaţiile oferite de sursele sale.

Mai mult decât simple zvonuri?

Există alte cazuri când sursele sunt cunoscute, iar relatările lor nu diferă de acelea menţionate înainte. Norma Gardner a lucrat mai mulţi ani la Wright-Patterson. Statutul ei de persoană de înaltă securitate îi permitea să aibă acces la materiale de mare sensibilitate, inclusiv – după cum a destăinuit unui tânăr prieten, Charles Wilhelm, adept entuziast al O.Z.N.-urilor – la rămăşiţele recuperate de la O.Z.N.-uri. Ea era responsabilă cu trierea, fotografierea şi catalogarea lor. Odată, a spus ea, a văzut două trupuri de umanoizi în timp ce erau transferate dintr-o încăpere în alta. Aveau aspectul general uman, cu cap mare şi ochi oblici. Ea i-a mărturisit lui Wilhelm că îi furniza această informaţie doar pentru că avea să moară de cancer, iar „odată în mormânt, unchiul Sam nu îmi poate face nimic.”

Două surse de informaţii bine plasate au spus că nu au văzut rămăşiţele de epave sau trupuri la Wright-Patterson, dar au afirmat că aveau cunoştinţă de existenţa lor. Unul din aceştia a fost Robert Sarbacher, fizician, ce funcţiona, la finele anilor ’40 şi începutul anilor ’50, în calitate de consultant la Comisia de Cercetare şi Dezvoltare (C. C. D.) a Departamentului Apărării. La 15 septembrie, 1950, în cursul unei întâlniri cu un grup guvernamental de savanţi şi ingineri canadieni, Sarbacher a fost întrebat dacă erau adevărate zvonurile care afirmau că guvernul S. U. A. deţinea rămăşiţe ale unor O.Z.N.-uri. El a răspuns „Da” şi a adăugat: „Noi nu am izbutit să le egalăm performanţele… Tot ce ştim e că nu i-am ajuns din urmă şi este cert că originea lor nu este terestră. Caracterul secret al acestui subiect depăşeşte cu două puncte pe acela al bombei H.” Nu a vrut să spună mai mult, precizând doar că a fost instituit un proiect strict secret pentru cercetarea materialelor.

O sursă şi mai importantă este ofiţerul de aviaţie în rezervă, Arthur Exon, care a depus mărturie în sensul că în iulie 1947, când funcţiona cu gradul de locotenent-colonel la aeroportul Wright, au fost aduse de la cartierul general al Armatei a VIII-a resturile unei farfurii zburătoare şi ocupanţii lui pentru a fi analizate în laboratoarele de la bază. Locotenent-colonelul Exon le-a spus celor doi investigatori – Randle şi Schmitt – că rămăşiţele „erau foarte subţiri, dar grozav de dure, încât nu puteau fi îndoite nici cu barosul”, ceea ce coincide cu declaraţiile altor persoane despre aceste materii. „Consensul general a fost că ele proveneau din spaţiul extraterestru”, a spus el, adăugând că „trupurile erau în condiţii destul de bune”. Un comitet ultrasecret a preluat investigarea acestui  incident şi a altora legate de O.Z.N.-uri.

Este limpede că asemenea istorii (cele relevate până acum sunt doar câteva din mulţimea de exemple care ar putea fi adăugate) constituie un adevărat mister ce nu poate fi ignorat pur şi simplu. Deşi nimeni din interior sau exterior nu izbuteşte să aducă o dovadă în sprijinul afirmaţiilor pe care le face, aceste relatări decurg in mod logic din incidentul de la Roswell, care posedă o documentaţie masivă şi a fost intens investigat. Dacă s-ar fi obţinut ceva mai mult decât nişte vestigii de la vizitatorii extraterestri, lucrul acesta ar fi incitat curiozitatea şi ar fi dat loc la noi întrebări. E interesant să vedem în ce direcţie va continua să se desfăşoare istoria Hangarului 18.


Lasă un comentariu