George al III-lea, un rege lunatic, lunatic, lunatic!

Aşa cum spune şi numele, George al III-lea era al treilea dintre regii numiţi George, care au fost în total patru, între 1714 şi 1830, adică, în medie, unul la fiecare douăzeci şi nouă de ani. Nimeni nu pare să-şi fi dat seama că asta înseamnă foarte mulţi regi George. Problema în a avea atâţia George dintr-o dată, constă în faptul că, la un moment dat, contururile lor se cam şterg şi ajung să fie cunoscuţi vag drept cei patru George, sau un bătrân oarecare cu perucă. Cum să-i deosebeşti pe regii George între ei, asta da problemă!

George I, regele englez ce nu ştia deloc engleza!

În orice caz, George I era cel care nu putea să vorbească engleză, aşa că nici n-a încercat. Era principe elector de Hanovra, un loc din Germania, dar era considerat moştenitor al tronului pentru că era unul dintre descendenţii Mariei, regina scoţienilor. A fost adus de grupurile de interese din afaceri şi a domnit până în 1727, fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce vorbeau cei din jur. În toată această perioadă, Anglia n-a avut regină. George I şi-a ţinut nevasta în închisoare, crezând că nu era cu nimic mai bună decât el. Deşi George I era extrem de plictisitor, supuşii săi nu erau deloc descurajaţi de asta. Simţeau că, în fond, şirul de regi George de-abia începe, iar următorii aveau şansa să fie diferiţi.

George al II-lea, regele ce-şi arunca des peruca din cap

Cu toate acestea, George al II-lea a fost cam la fel, doar că era mai mic, mai zgomotos şi mai roşu la faţă. Când era agitat sau nervos îşi arunca peruca până în celălalt capăt al camerei şi lovea cu picioarele în pereţi.

George al II-lea a reuşit de asemenea să-şi implice ţara în câteva războaie, inclusiv războiul pentru urechea lui Jenkins, stârnit de un zvon conform căruia un spaniol pe nume Fandino i-ar fi tăiat o ureche căpitanului Jenkins. Au existat mai apoi nişte nedumeriri dacă, de fapt, căpitanul Jenkins nu-şi pierduse urechea la stâlpul infamiei, dar, între timp, englezii capturaseră un galion spaniol care făcea vreo zece milioane de verzişori, aşa că totul s-a sfârşit cu bine.

Cum s-a căsătorit George al III-lea?

George al III-lea a fost nepotul lui George al II-lea. Şi-a început domnia în 1760, iar în anul următor s-a căsătorit cu prinţesa Charlotte de Mecklenburg-Sterlitz, pe seama căreia circulă o povestioară încântătoare. „Cine să ia o sărmană prinţesă ca mine?” murmura ea într-o zi, şi, chiar în acea clipă, a apărut poştaşul cu o cerere în căsătorie din partea lui George, care nu accepta refuz. Aşa că sărmana prinţesă a sărit în sus de bucurie, şi-a cumpărat nişte rochii noi şi minunate, a pornit-o spre Anglia în iahtul regal, s-a măritat cu regele, şi şi-a petrecut următorii şaizeci de ani gândindu-se dacă să accepte sau nu. Se spune că George s-a dat câţiva paşi înapoi când şi-a văzut mireasa.

Copiii regelui

Au avut cincisprezece copii, care erau îmbăiaţi conform ordinelor stricte ale lui Charlotte, fiecare în câte-o zi de luni. Istoricii s-au certat amarnic asupra înţelepciunii sau a stupizeniei acestui program casnic. N-ar fi fost mai bine, se întreabă unii, să fi spălat timp de paisprezece zile câte un copil pe rând iar pe cel de-al cinsprezecelea, în câte-o sâmbătă noapte? Sau în grupuri de câte cinci lunea, vinerea, şi joia următoare? Astfel de întrebări sunt inutile. Căci obiectivul principal a fost atins, nu-i aşa?

Cum regele a fost „dat praf” de băiatul unui gardian

Lui George al III-lea îi plăceau foarte mult copiii, în special copiii altora, aşa cum se vede destul de bine din episodul cu copilaşul gardianului, pe care regele, întâlnindu-l într-o bună zi, l-a întrebat, mângâindu-l pe creştetul capului, „Al cui băieţel eşti tu?”, „Vă rog, domnule” a replicat ştrengarul „eu sunt băiatul gardianului regelui.”

„Atunci îngenunchează şi sărută mâna reginei”, a spus regele, la care ştrengarul a replicat „Nu, pentru că dacă fac asta, îmi stric pantalonaşii cei noi!”

Încoronarea lui George al III-lea

Încoronarea lui George al III-lea, la Westminster Hall, a fost foarte neobişnuită. Regina avea o durere de dinţi, suferea de nevralgie şi se simţea cam cu fundul în sus. Ceremonia întârzia să înceapă. Jilţurile de protocol pentru rege şi regină nu fuseseră aduse şi în aceeaşi situaţie era şi sabia de protocol. Atunci când regele s-a plâns, lordul Effingham, maestrul de ceremonii adjunct, i-a spus că e foarte adevărat că au existat mari neglijenţe, dar că el îşi notase de data asta cu atât de mare grijă indicaţiile, încât următoarea încoronare avea să se petreacă în cea mai perfectă ordine cu putinţă. Regele a fost atât de măgulit de acest discurs amuzant, încât i-a cerut de mai multe ori contelui să-şi repete spusele.

Regele şi calul

Lordul Talbot, intendentul castelului, îşi învăţase calul să meargă cu spatele, astfel încât să se poată retrage corect din prezenţa maiestăţii sale. Dar, atunci când animalul a intrat în sală, şi-a amintit dintr-o dată lecţia, s-a întors pe loc şi a parcurs cu spatele tot drumul până la masa regelui. Şi totul a fost dat peste cap.

A săruta spatele regelui înseamnă un act de înaltă trădare

George nu era făcut pentru călătorii. Dar în 1789 s-a dus la Weymouth, o staţiune de pe litoral. Acolo, un bătrân copleşit de prezenţa regelui i-a sărutat spatele maiestăţii sale în timp ce acesta ieşea din apă, şi a fost anunţat de slujitori că tocmai comisese un act de înaltă trădare.

Regele nu era îngrijorat de pierderea Americii

George a spus odată că războaiele n-aduc nici un folos. Ştirile venite din America nu păreau să-l tulbure prea tare. Când a auzit de capitularea lui Cornwallis în bătălia de la Yorktown, a spus: „Nu-i nimic”. Dar lordul North, prim-ministrul său de-atunci, şi-a dat demisia. George uita uneori ce anume stârnise toată agitaţia. Se pare că coloniştii „trebuiau să plătească taxe în privinţa cărora nu le fusese cerut niciodată consimţământul.”

George al III-lea acţiona uneori destul de ciudat, dar tot aşa făceau şi ceilalţi George. Poate că lucrul cel mai enervant la George al III-lea era obiceiul său de a scuipa din când în când un „ce-ce-ce” fără niciun obiect anume, din câte puteau cei din jur să-şi dea seama. Şi folosea acest „ce-ce-ce” fie independent, fie amestecat cumva cu subiectul aflat în discuţie, ca în „Deci, e ora cinci, ce-ce-ce.”, Sau, poate, „Ce-ce-ce, deci e ora cinci.”

În ultimii săi ani de viaţă, George al III-lea a devenit surd şi orb, suferind în plus şi de demenţă. Regele a murit, în mai puţină glorie, în anul 1820, după 60 de ani de domnie.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.