„Focul Sfântului Anton” a fost o boală bizară şi terifiantă, care s-a abătut asupra unor părţi din Europa. Ea a apărut în urmă cu peste 1.000 de ani, diferiţi cronicari descriind-o. În principiu, despre ce era vorba? Membrele celor bolnavi se gangrenau, se înnegreau şi apoi se desprindeau de trup. Uneori, bolnavii ameţeau, aveau convulsii, halucinaţii şi spasme, asemănându-se extrem de mult cu epilepsia.
Cei afectaţi de această boală îngrozitoare spuneau că păreau „devoraţi” de un adevărat foc interior. Ei ţipau de durere, se zvârcoleau, dar, paradoxal, senzaţia de foc era însoţită de cea de gheaţă şi frig. Şi, aşa cum spuneam mai sus, uneori mâinile şi picioarele se desprindeau de corp, şi pur şi simplu cădeau.
Şi se pare că boala a făcut ravagii sute de mii de victime (dacă nu mai mult) în întreaga Europă, în diferite secole.
De ce s-a numit aşa – „Focul Sfântului Anton”? Pentru că în anul 1090, când a izbucnit o epidemie a acestei boli, o parte din bolnavii dintr-o regiune din Franţa, care s-au rugat la moaştele Sfântului Anton, s-au vindecat.
Dar ce-a cauzat această boală? Dacă la început, în timpul Evului Mediu târziu, a fost considerată a fi „o posedare de diavol”, mai târziu, în secolul al XVII-lea, medicul Denis Dodart spunea că de vină pentru apariţia ei ar fi consumul secarei stricate. De fapt, era vorba de o ciupercă – „Cornul secarei” (Claviceps purpurea), care se prezintă ca un bulgăre negru care trăieşte ca un parazit pe spicul secarei. Când seminţele secarei erau contaminate cu această ciupercă, ele fiind măcinate şi amestecate cu altele, se obţinea o făină cu miezul negru, consumarea acesteia putând provoca boala terifiantă…