În interesanta sa lucrare Les grandes enigmes de l’univers, Richard Hennig se întreabă: „Oare paradisul terestru din Biblie a existat într-adevăr? Şi, dacă a existat, unde se află?” Hennig nu este nici primul şi nici singurul care şi-a pus aceste întrebări, ba unii dintre cei ce şi le-au pus în urmă cu şapte sau opt veacuri au întreprins chiar călătorii foarte lungi în Orient ca să caute grădina Eden; n-au găsit-o, în schimb au găsit drumurile ce duceau către China şi către Indii, şi s-au întors cu relatări interesante despre oameni şi locuri depărtate.
Există, de fapt, două versiuni ale raiurilor biblice: grădina Eden din Vechiul Testament, o regiune terestră de o fertilitate fabuloasă şi paradisul din Noul Testament (în greacă — paradeisos = „grădină”) care nu se afla pe pământ, ci undeva în afara spaţiului şi timpului, de vreme ce la el nu puteau ajunge decât, după moarte, cei ce duseseră o viaţă virtuoasă.
Paradisul se află…între India şi Etiopia, sau în ţara regelui Ioan
Încă de pe la mijlocul secolului al VI-lea, teologul şi istoricul Jordanes, referindu-se la textul biblic – care menţionează râul Pison din „…ţara unde se găseşte aur […] şi piatră de onix” – arăta că „undeva în Orient, între Etiopia şi India, trebuie că se afla paradisul terestru, căci din aceste ţări coboară cele patru râuri care poartă aurul cel mai curat şi pietrele cele mai preţioase”. Mai târziu, în jurul anului 1165, împăratul Ioan II Comnenul al Bizanţului şi papa Alexandru III au primit două scrisori, cu conţinut aproape identic, de la un anume preot Ioan, rege mitic al Indiilor, care le scria, între altele, că paradisul se află la trei zile de drum de regatul lui. Atât suveranul bizantin cât şi suveranul pontif au trimis emisari cu scrisori de răspuns, care n-au reuşit însă să găsească nici ţara preotului Ioan şi nici raiul…
Mai târziu, Cristofor Columb, ajuns la gurile Orinoclului şi convins, poate, că a atins coasta orientală a Asiei, nota că acest fluviu uriaş izvorăşte cu siguranţă din paradisul terestru.
Raiul se află în ţara arborilor de tămâie sau Mesopotamia
Dar nu numai suveranii medievali şi călătorii înzestraţi cu fantezie au căutat paradisul terestru, ci şi câţiva eminenţi oameni de ştiinţă. Dintre toate ipotezele (R. Kennig pretinde că sunt în număr de optzeci!) vom reţine pe cele ale orientalistului german Albert Hermann şi ale englezului William Willcox. Hermann plasează paradisul în Hadramantul arab, ţara boswelliilor — a arborilor de tămâie ; Willcox era convins că se afla în Mesopotamia, regiune pe vremuri foarte fertilă.
Paradisul s-a transformat în semideşert
Argumentele cu care sir William îşi susţine ipoteza (expusă în cadrul unei conferinţe ţinute la Alexandria) sunt cât se poate de interesante. Paradisul, pretinde cercetătorul englez, se află în nordul regiunii unde Tigrul şi Eufratul au tendinţa să se unească, nu departe de două aşezări, Hit şi Anah, situate la nord-vest de Bagdad. Cuvântul „paradis” (care nu figurează în textul Vechiului Testament) nu s-ar trage din grecescul para-deisos, ci din persană: par des = „parc”, născut pe vremea când vechii greci încă nu se stabiliseră în Peloponezia şi în zona egeană, sau, în orice caz, influenţa helenistică încă nu ajunsese în regiunile Orientului Mijlociu. Acolo, la nord-vest de Bagdad, se afla pe vremuri o vegetaţie luxuriantă şi tot acolo se pot recunoaşte urmele celor patru fluvii menţionate în cartea Genezei. Dispariţia acestor cursuri de apă a adus după sine seceta şi transformarea regiunii într-un semideşert, aşa cum se prezintă până în zilele noastre.
Ce spune Biblia despre cele patru fluvii ale Paradisului
Tigrul si Eufratul
Să vedem acum ce ne spune Biblia în legătură cu cele patru fluvii ale paradisului: „Şi din Eden, ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Pison; acesta înconjura toată ţara Havila, în care se află aur […] Numele râului al doilea este Gihon, acesta înconjura toată ţara Cuş. Numele râului al treilea este Tigru; acest râu curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul”.
Dintre aceste cursuri de apă, numai Tigrul şi Eufratul sunt identificate cu precizie; pentru celelalte două suntem nevoiţi a recurge la ipoteze. Două dintre aceste ipoteze identifică râul Pison cu Ued-el-Rauma, care curgea pe vremuri în Nedjedul arab, sau cu Gangele. În primul caz, ţara Havila ar fi fost situată în nord-estul Peninsulei Arabice, într-al doilea în apusul Indiei. Râul Gihon n-ar fi altul decât Nilul, iar ţara Cuş, Egiptul, sau mai degrabă partea lui răsăriteană cunoscută astăzi sub numele de Sahra el-Arabija. (Dealtfel şi alte texte biblice desemnau Egiptul de sud sub sub numele de ţara Cuş). După cum vedem, sunt limite foarte largi – mult prea largi pentru a prezenta măcar aparenţa verosimilităţii.
Paradisul…la 250 km de Baghdad
Dar să ne întoarcem la sir William Willcox a cărui teorie este ademenitoare prin însăşi simplitatea ei: cercetătorul britanic, bun cunoscător al Mesopotamiei, vorbeşte de o oază situată chiar pe Eufrat, în districtul Hairlah, la aproximativ două sute cincizeci de kilometri de Bagdad. Această oază ar constitui, după părerea lui sir William, un ultim vestigiu al paradisului terestru – marele fluviu care o scaldă s-ar fi despărţit aici în cele patru braţe pe care le menţionează Biblia. Argumentaţia prezintă totuşi un punct slab: ea nu explică referirea la ţara Cuş care, aşa cum arătam, este numele biblic al Egiptului; iar din nordul Mesopotamiei şi până pe malurile Nilului este cale lungă…
Pomul vieţii din grădina Paradisului
Aşa stând lucrurile, suntem deocamdată obligaţi să fim de acord cu Richard Hennig, când spune: „La drept vorbind, n-o să ştim niciodată eu precizie ce voia să indice autorul necunoscut al povestirii biblice când vorbea despre cele patru râuri ale paradisului. Dar, oricum, aceasta nu este o problemă esenţială…” Nu este, într-adevăr, o problemă esenţială, căci şi acest text biblic a fost fără îndoială influenţat de alte texte mai vechi, influenţe ce se simt pe întregul parcurs al cărţii Genezei (Facerii) ; iată încă un exemplu: printre pomii „plăcuţi la vedere şi cu roade bune la mâncare” aflaţi în paradis se afla şi „pomul vieţii” – text foarte asemănător cu cel al unei legende hinduse unde apare un pom al vieţii în grădina Jina de pe muntele Hukairya. Putem face o apropiere şi cu Grădina Hesperidelor cea cu mere de aur din mitologia greacă şi poate că şi cu saga nordică despre Iduna, zeiţa frumuseţii nepieritoare, care avea în stăpânirea ei merele tinereţii veşnice – deşi nu este exclus ca acest text din mitologia nordică să fie ulterior celui biblic, de unde ipoteza că ambele texte ar putea avea aceeaşi sursă (orientală) de inspiraţie.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
