Din secretele artelor marţiale

6.804 vizualizari

arte-martialeArtele marţiale Wushu, sunt moştenirea culturală a poporului chinez, îmbogăţite în timp prin contribuţia fiecărei noi generaţii. Artele marţiale au cunoscut un progres continuu în cursul a mii de ani de războaie şi conflicte umane. Anticii chinezi au studiat, au experimentat, au creat şi perfecţionat numeroase tehnici, care au avut ca rezultat divizarea Wushu-ului într-o multitudine de şcoli şi stiluri, fiecare avându-şi propriile caracteristici şi propria structură. Oricât de diferite ar fi aceste şcoli, toate au aceeaşi caracteristică – sunt putemice şi eficiente.

În zilele noastre, tehnicile chinezeşti de Kung Fu sunt din ce în ce mai căutate de către occidentali, nu numai pentru eficienţa lor în luptă, ci şi pentru efectele binefăcătoare asupra sănătăţii practicantului. Acest rânduri destinat începătorilor, dar şi celor care au deja o bază în aceste practici, tratează Arta Pumnului (Quan Shu) din artele marţiale chinezeşti, deci numai metodele de exersare cu mâinile goale.

Această ramură din Wushu reprezintă arta de luptă în care se folosesc o serie de mişcări ofensive şi defensive, cu mâinile sau picioarele, fără a folosi nici o armă. Datorită bogatului „repertoriu” pe care îl conţine, boxul chinezesc nu seamănă deloc cu boxul occidental. În această disciplina întâlnim două şcoli principale, Shaolin şi Wudang şi alte numeroase şcoli secundare, care îşi au originile tot în primele două. Shaolin este numele mănăstirii din provincia Henan, unde faimosul călugăr buddhist Bodhidharma a dezvoltat primele 18 exerciţii pentru fortificarea constituţiei fizice. Acest lucru s-a întâmplat în secolul al VI-lea d.C. De atunci, aceste exerciţii de întărire au fost dezvoltate foarte mult şi perfecţionate de călugări, care, la rândul lor, le-au predat credincioşilor. În felul acesta Kung Fu-ul a luat naştere şi a început să se dezvolte. Într-un timp marcat de războaie între triburi nomade, Kung Fu-ul a devenit indispensabil în apărarea împotriva atacurilor, fiind rafinat foarte mult şi devenind un sistem cu scopuri militare- marţiale.

Deşi buddhismul era cunoscut în China încă din secolul I i.e.n., el a început să-şi mărească influenţa abia în secolul al VI-lea d.C. când a început să rivalizeze cu doctrinele filozofice şi religioase ale daoisrnului.
Principiile buddhismului sunt înlăturarea suferinţei şi îmbunătăţirea condiţiei tuturor fiinţelor vii. Din această cauză, era normal ca buddhiştii să fie interesaţi de sanatare şi de creşterea numărului adepţilor lor. Pentru această au propagat cunoştinţele medicale, au tradus numeroase lucrări indiene, multe valori culturale ale Indiei fiind transplantate pe teritoriul Chinei. Astfcl, artele marţiale şi medicină au devenit două surori gemene. Nu e de mirare faptul că Kung Fu-ul este întărit de valoarea sa terapeutică, fiind o îmbinare între Wushu şi Qi Gong (exerciţii de respiraţie), o branşa importantă a medicinei tradiţionale chinezeşti.

Teoria maestrului daoist Ge Hong (284-364) – „abilitatea corporală combinată cu controlul respiraţiei” – este cunoscută de către toţi practicanţii de arte marţiale din zilele noastre. Sistemul de examene pentru admiterea la Curtea Imperială, introdus în timpul dinastiei Tang (618-907), a dat un nou impuls dezvoltării artelor marţiale. Pentru a primi un grad, soldaţii şi ofiţerii trebuiau să treacă unele probe din acest domeniu. Maeştrilor eminenţi în Wushu le erau decernate premii şi titluri de onoare, cum ar fi „Luptătorul curajos”, sau „Luptătorul abil”.

În timpul dinastiei Song (960-1279), şi-au făcut apariţia numeroase şcoli de Wushu. În această perioadă, mulţi luptători îndemânatici executau tururi de forţă pe străzi. Repertoriul lor cuprindea „spadă contra scut”, „lance contra scut” şi alte stiluri dc lupta cu armele. După o veche cronica a vechii capitale Kaifeng, aceste spectacole de stradă „atrăgeau o mulţime de oameni în tot timpul anului”.

În timpul dinastiei Ming (1368-1644), Wushu-ul a căpătat o prosperitate fără egal. Qi Jiguang, un general remarcabil, a redactat o lucrare care descrie 16 stiluri diferite de exerciţii cu mâinile goale şi 40 de exerciţii cu lancea şi bastonul, fiecare exerciţiu fiind explicat în detaliu şi însoţit de ilustraţii. Pe lângă această a mai dezvoltat un sistem de teorii şi metode de antrenament, aducându-şi astfel o imensă contribuţie în această artă. În secolul al XII-lea, generalul Yue Fei, împreună cu călugărul Qiao Yuan, au elaborat un sistem de 173 de serii de mişcări, oarecum asemănătoare cu Karate-ul japonez. În timpul dinastiei Qing (1644-1911), împotriva ordinelor imperiale care interziceau oamenilor de rând să practice Wushu, au apărut una după alta grupări şi societăţi secrete care propagau această artă. Tot atunci s-au născut şcolile Taiji şi Ba Gua (Opt Trigrame).

Taiji este un termen foarte vechi, care înseamnă”suprem”. „Supremul” există în două forme-Ying şi Yang. Yin înseamnă negativ şi se referă la materialele închise la culoare, reci sau feminine. Yang înseamnă pozitiv şi se referă la toate marerialele deschise la culoare, calde sau masculine. Interacţiunea între acestea două creează toate fenomenele din univers; în sistemul de box Taiji, Yin şi Yang trebuie să fie în echilibru. Aceasta înseamnă că mintea, organele interne şi mişcările membrelor unei persoane trebuie să fie în echilibru. Pentru a realiza acest lucru, practicantul efectuează serii de mişcări lente, combinate cu controlul respiraţiei şi al circulaţiei bioenergetice în interiorul corpului. Rezultatele sunt îmbunătăţirea condiţiei fizice, cresterea rezistenţei la îmbolnăviri, longevitate şi o oarecare eficienta în autoapărare.