Descoperirea “misterioaselor” Insule ale Mirodeniilor: o istorie fascinantă

9.097 vizualizari
Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

În tradiţia orală sau scrisă a multor popoare găsim povestiri despre insule paradisiace, vrăjite, plutitoare, pierdute şi regăsite, locuite de monştri, adăpostind comori etc; uneori, aceste legende vădesc elemente comune, în ciuda distanţelor enorme ce despart locurile lor de origine; de exemplu, în legenda irlandeză despre călugărul Brandan şi în povestea orientală despre Sindbad Marinarul, eroii respectivi iau spatele unor balene drept insule, pe care aprind focuri – drept care balenele astfel importunate se pun în mişcare, iar eroii noştri trec prin multe întîmplări ieşite din comun. Asemenea insule plutitoare au stimulat imaginaţia oamenilor până târziu, în veacul XVIII, când, de pildă, episcopul danez Pontoppidan afirmă foarte sigur de sine: „Insulele plutitoare sunt întotdeauna caracatiţe uriaşe”.

Insulele Mirodeniilor, cele mai căutate insule din Evul Mediu

Dar nicio insulă, reală sau imaginară, n-a fost căutată cu atâta înverşunare, vreme de multe veacuri, ca Insulele Mirodeniilor – nume sub care înţelegem astăzi arhipelagul indonezian al Molucelor (Maluku); dacă despre alte insule dovezile de existenţă erau relative pentru unele minţi mai luminate ale acelor vremuri îndepărtate – deşi povestirile marinăreşti, legendele, însemnările din cronici şi hărţi nu erau totdeauna lipsite de temeiuri foarte reale – în cazul Insulelor Mirodeniilor argumentele erau de-a dreptul palpabile : piperul, scorţişoara, ghimberul, nucşoara, smirna, camforul, alături de perle, de indigo şi de multe alte mărfuri, veneau de undeva, de departe, de la Răsărit, din Insulele Mirodeniilor, transportate cu pirogele care brăzdau mările sudului şi cu felucele arabe, apoi pe spinările cămilelor şi, în sfîrşit, în calele pântecoase ale navelor comerciale veneţiene şi hanseatice, pentru a lua drumul bucătăriilor, farmaciilor şi atelierelor de vopsitorie şi parfumuri din tot cuprinsul Europei.

Mirodeniile = spiţeriile

Mirodeniilor li se spunea uneori şi „aromate”, iar spaniolii le numeau especeria, termen care a pătruns în forme asemănătoare în multe limbi – şi la noi li se spunea „spiţerii”, cuvânt pe care l-am preluat, se pare, din greceşte (spetsaria) şi care cu timpul a căpătat înţelesul popular de „leacuri”, „medicamente”, iar farmacia a devenit bineînţeles spiţerie (spre deosebire de ţările de limbă spaniolă, unde prin especieria se desemnează până în zilele noastre comerţul de băcănie, precum şi prăvălia respectivă).

Marco Polo numără 1448 de Insule ale Mirodeniilor

Totuşi, nu spaniolii au fost primii europeni care au găsit bogatele insule ale aromatelor, deşi au căutat cu multă perseverenţă drumul către ele, organizând numeroase expediţii (una dintre ele va sfârşi, după cum se ştie, cu descoperirea Lumii Noi). Despre Insulele Mirodeniilor vorbeşte şi Marco Polo, care le-a… numărat, găsind că sunt exact 1448 „risipite în Marea Ciu”; oricum, cartea intrepidului negustor veneţian, adevărat îndreptar pentru cartografii din veacurile XIV şi XV, se citeşte şi astăzi cu interes şi amuzament. Trebuie amintit că mulţi alţi călători europeni au fost în regiunea mărilor sudului în veacurile XIII şi XIV, între care Giovanni de Montecorvino, Odorico da Pordenone şi Giovanni din Maringnoli, nume puţin cunoscute deoarece – spre deosebire de Marco Polo, a cărui carte plină de fantezie (scrisă în închisoarea de datornici din Genova) s-a bucurat de numeroase ediţii – aceştia s-au mulţumit să întocmească rapoarte către comanditarii lor, dări de seamă care în unele cazuri s-au găsit în arhive comerciale sau biblioteci mănăstireşti, iar altele s-au pierdut pentru totdeauna.

Un negustor rus a ajuns până aproape de insula Ceylon?

Destul de aproape a ajuns şi negustorul Afanasi Nikitin din Tver, se pare însă că nu chiar până în Sri Lanka (Ceylon) – după cum este de părere I. P. Marghidovici – insulă despre care călătorul din Tver ne informează din auzite:  aşa-numita Cronică din Lvov menţionează că Nikitin a murit pe drumul de înapoiere din călătoria lui „peste trei mări”; de asemenea că „însemnările le-a scris cu mâna lui şi nişte neguţători le-a adus la Moscova…”

Drumul mirodeniilor din Orient în Europa

După ce (în primele decenii ale veacului XV) sultanii mamelucilor din Egipt au pus vămi uriaşe asupra mărfurilor transportate de caravane din porturile apusene ale Oceanului Indian spre Mediterana şi după ce (în 1453) Constantinopolul a căzut sub asaltul impetuos al ienicerilor lui Mahomed II, turcii devenind stăpâni incontestabili ai strâmtorilor şi principalelor drumuri comerciale europene în Mediterana şi Marea Neagră, negustorii veneţieni şi genovezi au fost lipsiţi de porturi şi de cele mai propice centre de tranzit pentru produsele orientale atât de căutate în apusul Europei, îndeosebi pentru mirodenii – pentru spiţerii.

Articolele orientale ajungeau în Europa pe mai multe căi. Prima era artera continentală, transasiatică,  şi ducea peste colonia genoveză Caffa sau peste cea veneţiană Tana, din Crimeea, sau lega Trapezuntul de Ormuz. Această cale a avut de suferit în urma islamizării Asiei centrale şi a declinului banatului mongol din secolul al XV-lea. Celelalte căi sudice, maritime şi terestre, erau controlate de arabi. Două drumuri de caravane: unul cu punctul de plecare Siria sau Egiptul şi destinaţia Mecca; celălalt, îndreptându-se din Alep spre Tigru. Ambele se prelungeau în direcţia Oceanului Indian, unul către Golful Persic, al doilea către Marea Roşie.

În direcţia inversă, de la Golful Persic, caravanele înaintau până la Basrah sau Bagdad, de unde, peste deşertul Siriei, se îndreptau spre Damasc şi Alep sau, urmând cursul Eufratului, străbăteau munţii Armeniei, ajungând la porturile Mării Negre. Aici erau achiziţionate de veneţieni şi genovezi, armeni sau ruşi şi, mai rar, de provensali şi catalani. Celălalt drum trecea peste Marea Roşie. Colonialele erau transportate pe apă, apoi prin Aden, pe drumul caravanelor spre Nil, până la Cairo, de unde erau dirijate spre Alexandria sau Beirut.

Veneţienii, principalii comercianţi de mirodenii

La Alexandria, potrivit relatărilor cunoscutului călător Rabbi Benjamin din Tudela (1166-1173), negustorii europeni şi în primul rând veneţienii aveau deja în secolul al XII-lea prăvălii, depozite proprii. Veneţienii,  stăpâni peste comerţul Alexandriei, deveniseră principalii beneficiari şi intermediari ai comerţului cu aromate. Un comerţ înfloritor practicat la început de negustori arabi, persani, evrei şi copţi, dar şi de «franci», apoi aproape numai de musulmani, lega Orientul de India.

De ce erau atât de căutate mirodeniile?

Mirodeniile, care oricum se numărau printre cele mai scumpe mărfuri din Europa, atinseră către sfârşitul veacului XV preţuri de-a dreptul exorbitante – o nucşoară ajunsese să valoreze preţul ei în aur. Ni s-a păstrat o listă de preţuri din primii ani ai veacului XVI în care se arată că un chintal de cuişoare costa în Insulele Moluce patru ducaţi, în Malacca preţul creştea la 28 ducaţi, în portul Calicut (Calcutta) atingea o sută de ducaţi, pentru ca la Londra să se vândă cu 126 ducaţi.

Şi totuşi, lumea medievală nu se putea lipsi de mirodenii: documente atestă că în 1503 marii negustori din Braşov au importat, prin Ţara Românească, peste 728 chintale de piper. „Această ciudată foame de mirodenii”, ne spune J. G. Leithăuser în lucrarea sa, „se explică prin condiţiile de viaţă ale omului medieval. Se consumau din abundenţă condimente, deoarece încă nu existau cartofi şi bucătăria nu dispunea decât de puţine legume şi garnituri, în schimb mereu de carne conservată. În nordul Europei, înainte ca alternarea modernă a culturilor şi cultivarea sfeclei să procure furaje pentru iarnă, vitele erau tăiate toamna şi carnea pusă la sărat. Pentru ca gustul searbăd al acestei hrane să devină cu timpul mai suportabil, i se adăuga piper şi cuişoare. Muritorul de rînd nu se bucura nici altfel de cine ştie ce desfătări : nu exista ceai, nu exista cafea, nu exista cacao. Numai cei bogaţi îşi puteau permite să consume zahăr sau vin, ceilalţi erau nevoiţi să folosească mirodenii pentru a da cât de cât gust berii subţiri sau vinului acru. Mirodeniile erau utilizate în cantităţi mari şi în medicină: numai un leac cu aromă puternică era în măsură să câştige încrederea bolnavilor în proprietăţile lui curative. Locuitorii oraşelor medievale foloseau cantităţi uriaşe de substanţe puternic înmiresmate nu numai pentru că ele îi apărau, chipurile, de molime şi ciumă, ci şi pentru a scăpa de miresmele pestilenţiale ale străzilor înghesuite şi murdare”.

Marile descoperiri geografice din Renaştere au pornit de la un scop precis: descoperirea mirodeniilor

Aşadar, vechile drumuri comerciale, pe mare şi pe uscat, către India se închiseseră, sau, oricum, deveniseră foarte anevoioase, ceea ce dusese la o „criză a comerţului levantin”, cum au formulat-o unii istorici, una dintre principalele cauze ale marilor descoperiri geografice din veacul XV. Vremea marilor exploratori europeni ai Pământului n-a început în căutarea unor ţărmuri noi, necunoscute, ci prin căutarea drumului către un ţel deja cunoscut.

Portugalia, principalul motor al descoperirilor geografice în secolul XV. De ce Portugalia?

Ca şi alte insule care au stimulat fantezia geografilor, cartografilor şi navigatorilor medievali, iată că acum şi Insulele Mirodeniilor devin ţinta unor expediţii pornite din diferite porturi europene şi îndeosebi din Portugalia. De ce tocmai Portugalia? Este o întrebare care necesită un răspuns complex:   mai întâi, trebuie avut în vedere că Veneţia şi Genova, principalele interesate, erau puteri comerciale, aveau flote profilate mai ales pe transportul de mărfuri în bazinul mediteraneean şi adesea preferau să plătească preţurile exorbitante la care ajunseseră mărfurile orientale, asigurându-şi un profit mai mic, dar sigur; Franţa şi Anglia erau angajate în dezastruosul război de o sută de ani (care a durat 116 ani…) sfârşit abia în 1453, Spania lupta împotriva maurilor pe propriul ei teritoriu, iar oraşele hanseatice erau departe, către miazănoapte…

Cu totul altă situaţie avea Portugalia, unde Henric Navigatorul, în cei patruzeci şi cinci de ani de activitate ai săi (a murit în 1460), pregătise marinari cu experienţă şi ridicase flota portugheză pe primul loc în lume; acest suveran era în permanenţă preocupat de organizarea unor călătorii spre ţărmuri depărtate şi necunoscute – navigatorii săi au explorat ţărmul Africii de la Gibraltar până în Guineea şi l-au însemnat pe hărţi. Mediterana era prea strâmtă (un „lac închis”) şi prea aglomerată pentru Henric, care a obţinut de la papă monopolul comerţului african şi al cuceririi regiunilor de litoral din Africa (în afară de ţărmul nordic, mediteranean, atât asupra celor deja dobândite, cât şi asupra celor ce vor fi dobândite, de la capurile Bojador şi Nao, până în Guineea şi mai departe, de-a lungul ţărmului sudic pînă în Indii.

Portugalia începe colonizarea Africii

În sfârşit, în vremea lui Henric Navigatorul (în ciuda poreclei sale, el n-a călătorit pe mare decât foarte puţin), în flota portugheză a început să predomine caravela – navă cu trei sau patru catarge, uşoară, rapidă, cu velatură latină (pânze triunghiulare sau cu partea de sus triunghiulară) lesne de manevrat, care şi pe vânt nefavorabil putea înainta în voie – navă potrivită pentru călătorii lungi. Navigatorii portughezi se îndreptau, aşadar, spre sud – după cum atestă bula Romanus Pontifex din 1455 „ad meridionales et orientales plagas” – şi, pe măsură ce explorau aceste terrae incognitae – coastă apuseană a Africii – dădeau ţărmurilor nou descoperite nume sugestive pentru perioada colonială: Coasta Aurului, Coasta Fildeşului, Coasta Piperului, Coasta Sclavilor. O parte a vechilor denumiri nu se mai foloseşte astăzi: scăpate din robia colonialistă, tinerele state africane independente au revenit la vechile denumiri, tradiţionale, ale regiunilor respective.

Dacă pe Coasta Aurului (astăzi : Ghana) existau într-adevăr unele zăcăminte aurifere, în schimb, pe Coasta Piperului (astăzi: Liberia) nu exista nici urmă de Piper nigrum – numele ştiinţific al plantei căţărătoare care produce mult căutatele boabe de piper – ci numai o leguminoasă numită malagete (malaguetta, melaghetta), ale cărei seminţe amintesc vag de gustul piperului indian. Dar toate acestea constituie tot atâtea etape în căutarea mult râvnitului drum către Indii – către Insulele Mirodeniilor unde se găsesc într-adevăr boabe de Piper nigrum, precum şi mugurii florali ai cuişorului, seminţele de Myristica fragrans care au primit la noi numele de nucşoare, după cum coaja aromată a unui alt arbust exotic a fost numită scorţişoară, ca să nu mai vorbim de rizomul cromat al unei ierbacee numită Zingiber officinale (ghimber), de răşina din scoarţa de Styrax benzoin (smirnă) căutată de medici şi de atelierele de parfumerie, şi de multe altele.

Către sfârşitul veacului, ultimele două etape s-au succedat cu repeziciune: în 1487, cu două nave de câte 50 tone, Bartolomeu Dias trece de extremitatea sudică a Africii, iar în 1498 Vasco da Gama, după o călătorie aventuroasă, ajunge la Calicut, în India, de unde se întoarce cu navele încărcate de mărfuri, îndeosebi cu aromate – cu spiţerii.

Insulele Mirodeniile, în sfârşit găsite

Dar Insulele Mirodeniilor, despre bogăţia cărora circulau atâtea povestiri reale sau fanteziste, erau şi mai departe – ele vor fi atinse abia în 1511 de câteva nave armate de viceregele Indiilor portugheze, Alfonso de Albuquerque şi anexate după 1526.

Prin Insulele Mirodeniilor se desemnează, în general, Arhipelagul Molucelor (Maluku) situat între insulele Filipine, Sulawesi (Celebes) şi Noua Guinee, dar insule cu mirodenii pe care cresc plantele cu frunze, flori, seminţe, coajă sau rădăcini aromate, cu bogat conţinut de uleiuri eterice, sunt foarte multe – practic ele cuprind aproape toate ţărmurile malaieze şi indoneziene, la nord până în Marea Chinei de Sud, la sud până aproape de Australia.

Găsirea căilor de acces către Insulele Mirodeniilor a însemnat un punct important în istoria agitată a cuceririlor portugheze şi totodată o etapă nouă în legăturile comerciale de străveche tradiţie dintre regiunile orientale şi Europa. În acest sens, J. D. Bernal este, poate, prea sever când spune: „contrastul dintre expediţiile succesive ale portughezilor în jurul Africii şi hotărârea lui Columb de a risca totul, navigând direct de-a curmezişul Atlanticului, este analog contrastului dintre progresul tehnic, care depinde de îmbunătăţirea continuă a practicilor tradiţionale, şi progresul ştiinţific, care foloseşte raţiunea pentru a rupe radical cu tradiţia”. Căci se cuvine să ţinem seama că marele amiral care a fost Columb n-a ajuns, navigând spre Apus, în Insulele Mirodeniilor căutate cu atâta ardoare – acţiune pe care o vor realiza marinarii unui alt mare navigator, Magellan (portughez aflat în slujba Spaniei) mai târziu, în 1521, la numai câteva zile după ce au avut durerea să-şi piardă căpitanul, ucis într-o încăierare cu băştinaşii insulei Mactan din Arhipelagul Filipinelor.