Cum îşi punea papucii sau halatul regele Ludovic al XIV-lea al Franţei

Ludovic al XIV-lea (1638-1714), strălucitul rege al Franţei…”Regelui-soare” îi plăcea viaţa de la curte, era pe gustul lui lumea plină de animaţie a Versailles-ului, însă dorea să fie soarele, în jurul căruia se învârte întregul  univers  al curţii. A reajustat deci şi a impopoţonat eticheta spaniolă după propriul său gust.

Să dăm puţin deoparte cortina secolelor, pentru a pătrunde în dormitorul regelui. Prim-cameristul trage draperiile patului, fiindcă e dimineaţă. Regele se trezeşte. Lacheii îi introduc pe nobilii care au dreptul să fie de faţă la această clipă solemnă. Îşi fac apariţia prinţii de sânge; şambelanul-şef înaintează cu plecăciuni, apoi şeful garderobier, împreună cu patru şambelani.

Începe lever-ul, ceremonialul de sculare a regelui. Regele coboară din ilustrul pat, care este aşezat pe direcţia axei grădinii de la Versailles şi constituie centrul castelului; Regele Soare este centrul curţii sale, precum Soarele e centrul sistemului planetar. După o scurtă rugăciune, prim-cameristul îi picură pe mână câţiva stropi de esenţă aromată şi cu aceasta spălatul de dimineaţă s-a isprăvit. Primul-şambelan îi pune papucii, apoi îi predă şambelanului-şef halatul de casă, iar acesta îl îmbracă pe rege. Apoi regele se aşază în fotoliu. Frizerul curţii îi scoate boneta de noapte şi îi piaptănă părul, în timp ce primul-şambelan îi ţine în faţă oglinda.

Acestea sunt amănunte neinteresante, până la plictis, însă în viaţa curţii de la Versailles ele erau de mare importanţă şi pline de semnificaţie. Să-i pui regelui papucii sau halului de casă era o favoare extraordinară, pe care ceilalţi curteni o priveau galbeni de invidie. Ordinea în care decurgea îmbrăcatul a fost hotărâtă de însuşi regele, stabilindu-i desfăşurarea cu o rigurozitate matematică. Regele, până la vârsta de 77 de ani, întotdeauna a fost încălţat cu papucii de către primul-şambelan şi îmbrăcat cu halatul de către şambelanul-şef. Să propui schimbarea rolurilor ar fi dovedit gânduri revoluţionare.

În dimineţile mohorâte, dacă era nevoie de lumină, avea de lucru şi vreunul din membrii asistenţei. Şambelanul-şef îl întreba în şoaptă pe rege cui să i se acorde favoarea de a ţine lumânarea. Regele desemna o notabilitate şi respectivul, cu pieptul umflat de mândrie, ţinea un sfeşnic cu două braţe cât timp dura îmbrăcatul. Să fim bine înţeleşi: un sfeşnic cu două braţe. Fiindcă în mecanismul bine gândit şi şlefuit al etichetei de la curte, Ludovic a prevăzut până şi dreptul de întrebuinţare a sfeşnicelor. Numai regele avea voie să întrebuinţeze un sfeşnic cu două braţe; toţi ceilalţi trebuia să-şi facă lumină doar cu un sfeşnic cu un singur braţ! Ce e şi cu regii ăştia…