Cum au apărut celebrii mititei

2.820 vizualizari

miciAugust 1896. Capitala pare prinsă ca într-o menghină de foc. Soarele îşi face de cap. Căldură mare… în „grădina de vară” a cârciumei „La Iordache”, se aud acordurile unui vals de Strauss. Printre zăbrelele văruite se zăresc mesele încărcate cu halbe de bere cu guler, rece de la gheaţă. De la un grătar, mirosul de cârnaţi, fripţi te prinde de nas şi te face să înghiţi în sec.
– Să trăieşti, coane Călinescu, zise avocatul Ionescu, ridicându-şi pălăria.
– Toată onoarea din partea mea, domnule Ionescu. Ce mai faci?
– Păi, mă îndrept spre casă. Am o foame de lup!
– Nu vorbi de frânghie în casa spânzuratului. Nu vezi ce miros nebunesc de cârnaţi răzbate până în stradă. Şmecher mare, nea Iordache! Da, hai să vedem cum sunt!

În „grădină”, patru chelneri, se învârt, răspund la comenzi, se duc, iar se întorc, făcând pe plac clienţilor. Cei doi se aşează la o masă:
– Garson! Te rog două beri reci şi două porţii de cârnaţi. Vezi să fie cât mai proaspeţi.
– S-a făcut, boierule. Vine băiatul!

Imediat apărură halbele.
–  Dar, cârnaţii?
– Ştiţi, la noi aceştia se fac pe loc. Din  nenorocire n-au  sosit maţele. Probabil s-a îmbătat cel care ne aprovizionează.  Dar se rezolvă repede…
–  Păi, fă ceva că suntem morţi de foame!

După vreo jumătate de oră…
– Dragă, dar ce mai fac cârnaţii noştri? Garson!
– Domnilor, patronul îşi cere scuze. Nevolnicul ăla de nea Fane, tot n-a venit cu maţele. Bucătarul nostru vă oferă, în schimb, nişte porţii de tocătură, făcute pe grătar. Eu am gustat şi vă spun că n-o să vă pară rău…
– Bine, adu ce-ai aduce. Nu mai rezistăm!

– Cam mici porţiile astea, nu găseşti, băiete?
– Mici, dar gustoase. Ia vedeţi, cum sunt?
– Ai dreptate. Sunt nemaipomenite!
– Cum să le zicem şotiilor astea?
– Pai dacă-s mici, mititei să le zicem!!!

A doua zi, „La Iordache” lumea cerea mititei. De la el, „mititeii” au sărit la vecin, de la vecin în tot Bucureştiul. Apoi, toata ţara.