Take Ionescu, „politicianul gură de aur”, a murit din cauza unor stridii

A fost cel dintâi om politic din România care, fără nume sonor, avere, relaţii de familie, îndrăzneste, contrar voinţei unui suveran autoritar şi cu prestigiu cum era Regele Carol I, să întemeieze un partid şi să obţină în Opoziţie succese fără precedent. Pentru aproape toţi românii, Take Ionescu era un program. Şi azi se mai găsesc adoratori fanatici ai lui Take Ionescu. El n-a făcut politică, a făcut istorie. La înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa de contribuţie!

Cum a ajuns Take Ionescu mare politician?

La 13/25 octombrie 1858, la Ploieşti, s-a născut Dimitrie Ionescu. Familia lui era înrudită cu Ion Heliade Rădulescu, „părintele literaturii române”, cum scrie pe marmura monumentului său din bulevard, unul dintre promotorii Revoluţiei de la 1848. Bunicul mamei sale era originar din Macedonia. La vârsta de 5 ani a început clasele primare la Ploieşti. Se înscrie apoi la concursul de bursier la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi reuşeşte primul. Premiat ca elev de liceu, la bacalaureat îi uimeşte pe membrii comisiei, V.A. Ureche şi Gr. Cobalcescu. Doi dintre examinatori sunt de acord să recunoască faptul că n-au mai întâlnit un element aşa de dotat că tânărul Dimitrie Ionescu.

Abia împlinise 17 ani, când tănărul, după ce a trecut examenul de bacalaureat, a plecat la Paris pentru continuarea studiilor. Acolo se impune repede în faţa colegilor, cât şi a profesorilor. Cu prilejul unui congres, vestitul general ungur Thurr, printr-un discurs inspirat, reuşeşte să cucerească simpatiile auditoriului. Într-o atmosfera de entuziasm pentru Ungaria şi ilustrul ei reprezentant, se urcă la tribună delegatul României, studentul Dimitrie Ionescu, un tânăr de 19 ani. Îndrăzneala lui a surprins întregul public. În faţa unei asistente selecte şi în condiţii ingrate, Take Ionescu se manifestă ca un orator de mare anvergură şi cucereşte întreg publicul, care, la sfârşitul discursului, nu mai contenea cu aplauzele.

După ce îşi ia doctoratul în drept se întoarce în România. Începe activitatea într-un barou, unde îşi cucereşte faima de mare avocat. Între timp, se căsătorise la 13 noiembrie 1881 în oraşul Brighton, Anglia, cu domnişoara Bessie (Elisabeta) Richards. Este atras în acelaşi timp de activitatea politică, alăturându-se lui Ion Brătianu. În scurt timp părăseşte Partidul Liberal şi trece la Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Lascar Catargiu. La numai 26 de ani era deputat, iar la 36 de ani ocupă fotoliul ministerial.

Take Ionescu, „fiară a cuvântului”

Timp de aproape 4 decenii, Take Ionescu a fost o mândrie a Parlamentului român, într-o vreme când tribuna parlamentară era ilustrată printr-o pleiadă de oratori de mâna întâi. În Guvernul lui Lascăr Catargiu, Take Ionescu este prima vioară a Guvernului. Această „fiară a cuvântului”, cum îi plăcea lui Delavrancea să-l caracterizeze, domina Parlamentul, baroul şi întrunirile publice. Mulţimea, entuziasmată, îl porecleşte „gură-de-aur”. Succesul şi ascensiunea fulgerătoare ale lui Take Ionescu au deranjat pe mulţi boieri că P. Carp, Nicu Filipescu, Marghiloman şi alţii care vroiau să-i împiedice accesul la posturi de comandă. Cel mai înverşunat adversar a fost P.P. Carp, acelaşi om care i-a făcut mult rău şi lui Mihai Eminescu. Carp avea obiceiul să spună că Take Ionescu „totdeauna pledează o cauză, niciodată nu apară o convingere”. Take Ionescu a fost campionul politicii instinctului naţional.

Take Ionescu şi implicarea sa în evenimentele politice majore ale vremii

În 1907 este singurul om din Guvern care vrea şi cere măsuri eficace pentru îmbunătăţirea soartei ţăranului, susţinând o largă reforma agrară care să permită ruperea din blocul proprietarilor mari a cât mai mult pământ pentru ţărani şi crearea unui institut de credit agricol. În 1913, când Brătianu anunţa programul faimoaselor reforme, Take Ionescu nu se mai număra printre adversari. Încă din anul 1913 se înţelege cu Brătianu în toate problemele mari. În consiliul de coroană, faţă de părerea regelui Carol, care susţinea intrarea imediată în război alături de austro-germani, Take Ionescu susţine cu tărie neutralitatea.

Take Ionescu şi marele exil

La declararea războiului, îi dă tot concursul lui Brătianu. Take Ionescu a fost cel dintâi ministru român care a avut curajul să subvenţioneze cu sume însemnate nu numai şcolile şi bisericile din Transilvania, dar chiar şi presa şi mişcarea politică. Timp de 2 ani de zile, cât durează neutralitatea, nu are alt gând şi altă preocupare decât războiul pentru întregirea neamului. Dezrobirea Ardealului devine ţinta întregii lui activităţi. Datorită activităţii desfăşurate în această perioadă el se aşează printre ctitorii României Mari. Este înverşunat adversar al încheierii păcii cu germanii. Odată pacea încheiată, e nevoit să părăsească ţara. Nemţii îi acordă cinstea să-l pună în fruntea listei persoanelor indezirabile care urmează să se expatrieze.

La 22 iulie 1918, Take Ionescu ajunge la Paris. Sosirea lui a coincis în chip fericit cu începutul mării şi fericitei ofensive din mijlocul lunii iulie 1918, care avea în câteva luni să ne dea victoria finală. În ziua de 6 septembrie 1918, în sediul coloniei române din Paris s-a constituit Comitetul Naţional Român, destinat a apăra, pe lângă guvernele aliate şi în faţa opiniei mondiale, interesele rasei româneţti. La 3 octombrie, românii se adună din nou şi constituie Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti. Preşedinte este aclamat Take Ionescu, iar printre membrii strălucitului comitet găsim numele domnilor: V. Lucaciu, O. Goga, dr. Cantacuzino, P. Brătăşanu, dr. C. Angelescu, Partenie Cosma, dr. Toma Ionescu, C. Mille, C. Basarab-Brâncoveanu, N. Titulescu, C. Diamandy, G.G. Mironescu, Vasile Stroescu. Din acel ceas, România avea un aşa-zis guvern la Iaşi şi un Comitet Naţional la Paris, un cvasiguvern care sigur putea vorbi în numele conştiinţei româneşti.Take Ionescu este sufletul acestui Comitet şi aliaţii recunosc oficial Comitetul şi lucrează cu el.

Take Ionescu după marea Unire

Odată încheiat războiul pentru întregirea neamului, Take Ionescu cu mare greutate reuşeşte să intre în Parlamentul României Mari. A fost ministru de Externe (1920-1921) şi prim-ministru (17 decembrie 1921 – 19 ianuarie 1922). Ca ministru de Externe a fost iniţiatorul Micii Înţelegeri (Mică Antanta), alianţa politică a României cu Cehoslovacia şi Iugoslavia în scopul preîntâmpinării acţiunilor revizioniste şi apărării independenţei şi suveranităţii celor trei state.

Moartea datorită unor stridii

În luna martie 1922, dezamăgit de cei care i-au dat votul de neîncredere, pleacă într-o vacanţă în Italia; era ultima lui primăvară. La Napoli, într-un restaurant, a avut delicateţea să nu refuze stridiile pe care i le oferea cu insistenţă o vânzătoare. Oficial, a murit din cauza febrei tifoide contractate în urma consumului a două stridii. A murit, după cum îi era firea, din exces de gentileţe şi bunătate. Ceea ce a şocat pe multă lume a fost faptul că nicio altă persoană din restaurant care a consumat stridii în acea zi nu s-a îmbolnăvit, iar vânzătoarea a fost căutată de Poliţie luni de zile, dar nu a putut fi găsită. A murit în ziua de 21 iunie 1922, într-un sanatoriu din Roma.

Vestea încetării din viaţă a aceluia care a fost Take Ionescu a produs în toată ţara consternare. Abia atinsese vârsta de 63 de ani şi era încă destul de robust. La fel ca Ionel Brătianu, care a murit la vârsta de 63 de ani. În privinţa morţii lui Take Ionescu, măcar la nivel anecdotic, există suspiciunea unei „lichidări” efectuate de duşmanii săi, atât interni, cât şi externi. A fost înmormântat la Mănăstirea Sinaia. Şeful Guvernului, I. Brătianu, a rostit personal cuvântarea funebră. Printre altele, a spus: „În înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa”. Nicolae Iorga, în Memorii, scrie: „Înmormântarea a fost mai strălucită ca aceea a regelui Carol I”. Regele Carol I, în dese rânduri, a spus despre Take Ionescu că „este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”. De înmormântarea lui Take Ionescu s-a ocupat personal Ionel Brătianu. A fost înmormântat în curtea Mănăstirii Sinaia. E chiar lângă bradul sădit într-o noapte de Eliade Rădulescu, Tell şi Nicolae Bălcescu, care se refugiaseră aici în timpul Revoluţiei din 1848.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.