Doar o simplă ipoteză – este posibil ca acesta să fie cel mai mare secret al sistemului nostru solar? Adică, Luna este un fost asteroid, transformat într-o navă spaţială extraterestră acum 14.000 de ani?
„Cel mai mare OZN” este văzut aproape în fiecare seară de 7 miliarde de oameni, are diametrul de 3.475 kilometri şi se învârte în jurul Pământului la aproximativ 384.500 kilometri. Cel mai mare OZN este Luna! Iată una din cele mai îndrăzneţe ipoteze avansate în privinţa satelitului nostru.
A existat o perioadă în care Luna nu a existat deloc!
Se pare că Luna însoţeşte planeta noastră de relativ puţină vreme în drumul ei spre nu ştiu unde. Poetul latin Ovidiu aminteşte de epoca arcadiană, când cerul era lipsit de Lună. Într-un articol publicat din 2010 (https://www.lovendal.ro/wp52/la-inceputurile-omenirii-luna-nu-exista-deloc/), am demonstrat că, în mai multe cronici străvechi, Luna nu exista deloc. Citez din acel articol:
Aristotel ne scrie că zona Arcadiei (Grecia), înainte de a fi locuită de greci, a fost populată de pelasgi, ce au ocupat aceste teritorii înainte ca pe cer să existe Luna! Din acest motiv, pelasgii mai erau numiţi şi „pro-selenes”, adică „înainte de Lună”. Apollonius din Rhodes ne scrie faptul că a existat o perioadă în care „nu toate corpurile cereşti se aflau pe cer, înainte ca rasele Danai şi Deukalion să fi existat, atunci când trăiau doar arcadienii, înainte să fi existat Luna pe cer”. Plutarh afirmă şi el în opera „Întrebări romane” următoarele: „Erau vorba de arcadieni, aşa numiţii oameni pre-lunari”. La fel, şi poetul Ovidiu a scris că „Arcadienii îşi posedă pământurile înainte de naşterea lui Jupiter, pentru că naţiunea e mai veche decât Luna”. Hippolytus afirmă şi el că „Arcadia e mult mai veche decât Luna”. Şi Lucian ne spune în a sa Astrologie că „arcadienii sunt mai vechi decât Luna”. Mai putem să-l amintim pe Censorinus care şi el afirmă că „în trecut nu exista Lună pe cer”.
Românul Victor Kernbach arată că Luna a venit în apropierea Pământului în jurul anului 11.500 î.Hr., ce corespunde cu „potopul” şi scufundarea Atlantidei
Făcând comparaţia între patru calendare rituale – cel egiptean, asirian, indian şi mayas, omul de cultură român Victor Kernbach demonstrează că punctul de plecare al acestor sisteme cronologice este comun, situându-se cam în jurul anului 11.500 î.Hr. şi, departe de a fi ales arbitrar, el marchează nu „un început cronologic propriu-zis, ci epoca marilor catastrofe în sistemul nostru solar cunoscute sub termenul generic de potop”. O cauză probabilă a acestor catastrofe ar putea fi exact captarea Lunii de către Pământ, mai bine zis sosirea Lunii în jurul Pământului, cu toate consecinţele şi modificările la scară cosmică şi planetară pe care le presupune instalarea unui asemenea vecin în imediata apropiere. Inclusiv apariţia unor mişcări de flux-reflux foarte puternice, atât la suprafaţa planetei noastre (valuri de maree oceanică), cât şi în interiorul acesteia (valuri de maree magmatică), fenomene resimţite prin inundaţii, erupţii vulcanice şi mişcări seismice catastrofale. Una din consecinţe: scufundarea Atlantidei. Platon situează dispariţia uriaşei insule atlantice la 10.000-12.000 de ani înaintea epocii sale.
Calendarul venusian a fost înlocuit cu cel lunar
Altă urmare posibilă a captării satelitului nostru – de fapt a adoptării Pământului de către Lună, spun unii savanţi – este renunţarea la calendarul venusian – cel mai strălucitor astru pe cerul nopţii înainte de apariţia Selenei — şi înlocuirea lui firească cu cel lunar.
Un laureat al premiului Nobel consideră că Luna s-a format în altă parte a Universului
Unul din partizanii ipotezei captării Lunii de către Pământ este dr. Harold Clayton Urey, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1934), care susţine că Luna s-a format în altă parte a Universului, a străbătut — în virtutea unei mecanici cereşti de excepţie — spaţii de neimaginat şi, în cele din urmă, prin capriciul unor legi de obicei foarte stricte, a fost constrânsă să se rotească în jurul nostru, luminându-ne nopţile. A fost constrânsă? De legi ale naturii?
Luna se comportă altfel decât ceilalţi sateliţi ai planetelor din sistemul nostru solar
Constatarea că satelitul nostru „ar trebui să se învârtă în jurul Pământului altfel decât o face” este sprijinită de argumentul că aproape toţi ceilalţi sateliţi ai sistemului nostru solar se rotesc în jurul planetelor pe care le însoţesc, în planurile ecuatoriale ale acestora, iar planul orbitei lunare este mai apropiat de eliptică decât de planul ecuatorial terestru (unghiul format având aproximativ 5°).
Fenomene absolut bizare au loc pe Lună
Luna este ea însăşi sediul unor fenomene ciudate care, observate de pe Pământ, pun la îndoială imaginea pe care ne-am format-o – un astru mort, îngheţat, pe care nu se întâmplă nimic. Iată doar o parte din aceste evenimente absolut bizare:
* Între 1879 şi 1881, Societatea Britanică de Astronomie a înregistrat mai mult de două mii de rapoarte despre „lucruri ciudate pe Lună” – pete de lumină, linii şi figuri geometrice, apărute pe solul lunar.
* În 1950 au fost observate primele „domuri lunare” – coline emisferice albe, rotunde, cu diametrul de aproximativ 200 metri, care îşi schimbă locul. Revista „Sky and Telescope” a Observatorului Harvard, in numărul din ianuarie 1958, publica schiţa unui asemenea „dom” făcută de un astronom francez.
* Astronomul Robert E. Curtis din Alamogordo, New Mexico, SUA, a fotografiat în noaptea de 26 noiembrie 1953 craterul Fra Mauro, în zona căruia avea să aselenizeze după aproape 15 ani, expediţia Apollo 14. La developarea filmului s-a observat imprimată pe peliculă, în imediata apropiere a terminatorului, pe fondul zonei întunecate, un fel de cruce albă de Malta, cu braţe lungi de câteva mile, aflată fie la suprafaţa Lunii, fie în imediata apropiere a acesteia.
* La 26 septembrie 1955, astronomul spaniol Garcia comunica deplasarea la mică înălţime deasupra suprafeţei lunare a trei surse de lumină aşezate în triunghi. Iar astronomul argentinian Benito Reyna a fotografiat, în decembrie 1965, două grupe a trei obiecte ovoidale care îşi proiectau umbrele pe suprafaţa Lunii, plutind la mică înălţime deasupra acesteia.
* În 1958 s-a purtat o vie dispută în jurul comunicării făcute de astronomul amator John O’Neill: în noaptea de 29 iulie acesta a văzut şi fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcţie asemănătoare vestitului pod din Sidney de pe Pământul nostru, dar lungă de 18 kilometri. Doi astronomi cu prestigiu, prof. P. Moore şi dr. H.P. Wilkins au declarat că şi ei au observat construcţia respectivă. H. P. Wilkins a spus limpede: „Este cu adevărat un pod. Structura pare artificială şi este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”.
* În 1958 şi 1964, astronomul sovictic Nikolai Kozîrev a detectat cu telescopul, şi confirmat cu ajutorul spectrogramelor, existenţa activităţii vulcanice pe astrul cel mort şi îngheţat. La sfârşitul lui 1963, patru colegi americani ai lui Nikolai Kozîrev confirmă o activitate de natură vulcanică în craterul Aristarh. În numărul din decembrie 1963, aceeaşi „Sky and Telescope” anunţă că observatorul Lowell semnala, în noaptea de 29 octombrie, două pete de lumină de un roşu aprins, la nord de craterul Herodot; în noaptea de 27 noiembrie, cele două pete roşii au reapărut pe marginea sudică a craterului Aristarh. În iunie 1965 a fost observată o rază de lumină de un alb scânteietor, ţâşnind din craterul Aristarh, aflat atunci în zona obscură.
* La aproape un an după prima aselenizate, ziarul britanic „Daily Telegraph” din 10 iulie 1970 scria: „Pietre ascuţite misterioase pe Lună… au fost observate în fotografii luate de staţia sovietică «Luna-9» şi de staţia americană «Lunar Orbiter-2»… Staţiile… au fotografiat grupuri de structuri solide în două locuri separate, situate la mare distanţă. Aceste două grupuri de obiecte sunt aranjate în modele geometrice definite, şi par să fi fost plasate acolo de fiinţe inteligente”.
Rocile de pe Lună au şi 20 de miliarde de ani vechime, adică cu 5 miliarde de ani mai mult decât vârsta Universului nostru!!
Când a avut loc primele aselenizări, au fost aduse pe Pământ mai multe roci vechi de pe Lună. De exemplu, roca adusă de Neil Armstrong are o vechime de 4,6 miliarde ani. De fapt, cam atât estimau savanţii noştri vechimea Pământului, şi a întregului sistem solar. Dar la conferinţa asupra rezultatelor misiunilor Apollo, ţinută în 1974, oameni de ştiintă de la NASA au comunicat aducerea pe Pământ a unor roci vechi de 5,3 miliarde ani. Cu numai 700 milioane ani mai înainte ca sistemul nostru solar, cu tot ce îl constituie, să se fi format, aceste roci de pe suprafaţa Lunii, existau! Incredibil, nu?
Un alt raport estimează, pe baza sistemului de analiză potasiu-argon, vechimea unui eşantion selenar la 7 miliarde ani. Mai sunt două mostre de roci a căror vechime a fost estimată, simplu, la 20 miliarde ani. Aveţi o idee ce înseamnă 20 de miliarde de ani? Înseamnă cu 5 miliarde de ani mai mult decât vârsta estimată a Universului!! Unde e greşeala? Asta înseamnă că Luna este străină de sistemul nostru solar…
A fost Luna un obiect ceresc vagabond, captat de gravitaţia Pământului? Puţin probabil…
Dacă Luna nu este nici sora Terrei, formată în acelaşi vârtej de materie primordială rotit în jurul Soarelui de atunci, dacă nu este nici copilul ei direct, smuls de forţa centrifugă din globul de plasmă fierbinte care abia începea să devină planetă – atunci, ce este Luna? Rămâne ipoteza „captării”. Că Luna a fost un asteroid, planetoid, vagabond prin spaţiu, până când a nimerit în câmpul gravitaţional al Pămîntului – şi s-a stabilit pe orbita de azi. Dar Isaac Asimov consideră şansele unei captări „prea mici pentru a fi credibile”. Dr. Robin Brett, geolog-şef al NASA, declara: „Teoria captării prezintă dificultăţi din cauza mecanicii cosmice şi o considerăm ca statistic improbabilă”.
Luna este un fost asteroid, transformat într-o navă spaţială de către extratereştri
Dacă nici această ipoteză nu e valabilă, totuşi cum a rămas totuşi Luna să orbiteze în jurul Pământului? Poate, pentru că aşa a vrut ea. Poate, pentru că a fost condusă inteligent şi parcată intenţionat pe această orbită, venind din neştiut, iar acum este cel mai mare OZN care se roteşte în jurul planetei, în văzul tuturor. Acum 13.000-14.000 de ani, când s-au întâmplat catastrofele, a fost potopul, a pierit Atlantida, iar mayaşii şi-au schimbat vechiul calendar venusian cu unul lunar, inspirat de globul luminos şi strălucitor apărut pe cerul nopţilor noastre pământene. Cel puţin, asta e părerea academicienilor sovietici Mihail Vasin şi Alexandr Şcerbakov. Într-un articol publicat de revista „Sputnik” acum peste 30 de ani, ei emit părerea că „Luna… este o navă spaţială, transformată dintr-un asteroid, al cărei interior a fost amenajat pentru a adăposti motoarele, carburanţii, rezervoarele şi spaţiile de locuit pentru echipaj” şi care, după ce a voiajat zeci, sute de mii, milioane de ani prin Univers – a văzut că şi pe Pământ este viaţă, şi atunci a întrerupt călătoria, hotărându-se să orbiteze în jurul nostru… De ce? Ca să ne privească mai bine. Ca să ne vadă mai bine. Ca să ne cunoască mai bine. Şi atunci, toate OZN-urile vin de pe Lună, ca vehicule de cercetare ale imensului asteroid transformat în navă cosmică?
Luna este goală pe dinăuntru!
Se pare că Luna este goală pe dinăuntru; ea a fost acoperită cu o platoşă metalică, prezintă anomalii gravitaţionale şi are o activitate interioară de neexplicat. E posibil ca Luna să fie un fel de mingiucă din titan, în care se petrec tot felul de întâmplări de neexplicat. Iată câteva din studiile ştiinţifice care arată că Luna pare a fi goală în interior:
* Dr. Gordon McDonald, cercetător-principal la NASA, arată într-un articol apărut în revista „Astronautics” încă din numărul pe iulie 1962, că prin analiza datelor referitoare la diferenţa observată între mişcările reale ale Lunii pe orbită, şi mişcările calculate, se poate trage concluzia că satelitul natural al Pămîntului este mai degrabă gol în interior.
* În cartea sa intitulată „Luna noastră”, astronomul britanic dr. H. P. Wilkins declară: „Toate datele converg spre ipoteza că dincolo de adîncimea de 30-50 km Luna prezintă, mai mult sau mai puţin, spaţii libere – cavităţi mari, tunele sublunare, crăpături – legate de suprafaţă prin fisuri… Volumul aproximativ ai acestor goluri este probabil de 36 milioane km cubi.”
* Dr. Harold Urey consideră că sub scoarţa Lunii sunt zone cu densitate mai mică, eventual goluri; iar dr. Sean O. Solomon, de la prestigiosul Institut Tehnologic din Massachusetts, a declarat că din rezultatele obţinute de diferitele cercetări efectuate în cadrul programului Apollo a reieşit şi posibilitatea ca Luna să fie goală în interior.
Dar astronomul american C. Sagan, şi astronomul sovietic Şlovski, arată că nu pot exista corpuri cereşti goale pe dinăuntru!
De ce craterele lunare sunt atât de întinse şi de puţin adânci? Pentru că Luna e goală pe dinăuntru!
Craterele lunare produse de căderea meteoriţilor sunt de asemenea stranii – foarte întinse, şi atât de puţin adânci faţă de suprafaţa lor! Ca şi cum meteoriţii ar întâlni, în drumul lor prin scoarţa Lunii, o crustă foarte dură. Conform teoriei celor doi academicieni sovietici, M. Vasin şi A. Scerbakov, acest lucru se datoreşte faptului că meteoriţii se opresc în „coaja blindată” cu care constructorii din neştiut au întărit Luna, la 20-40 km sub scoarţă. Imensele circuri lunare, departe de a fi vechi cratere vulcanice deschise dureros pe suprafaţa Selenei, constituie în realitate locurile în care cei ce au amenajat interiorul Lunii, au pompat în exterior roci şi metale lichefiate, pentru a produce golurile interioare necesare şi a blinda suprafaţa nemaipomenitei nave interstelare, intergalactice. În zona circurilor, gradientul gravitaţional este mai mare; cei doi savanţi sovietici consideră că faptul se datorează echipamentului, combustibilului şi materialelor de tot felul aflate sub scoarţă, în golurile create. Procentul mare de metale conţinut de rocile lunare şi considerat „straniu” de savanţii sovietici şi americani, s-ar datora folosirii metalelor pentru întărirea rezistenţei scoarţei lunare la impactul cu meteoriţii – în lungul ei voiaj spaţial.
Un experiment NASA ce confirmă că Luna e goală pe dinăuntru!
Etajul de revenire al unui modul lunar (Apollo 12), a mai avut o misiune ingrată – după părăsirea sa de echipaj, a fost lăsat să cadă pe suprafaţa Lunii. Seismografele instalate au indicat vibraţii, timp de 55 minute, de fapt un semnal cu amplitudinea maximă după 7 minute şi apoi scăderea acestuia până la dispariţie totală. Specialiştii americani în seismologie au considerat că „în interiorul Lunii «e ceva care conduce excepţional de bine vibraţiile”. În orice caz, Luna a reacţionat la izbitură ca un corp gol pe dinăuntru. Wernher von Braun declară că viteza undelor seismice propagate în massa Lunii pare să crească până la 20 km adîncime, apoi scade brusc. Ca şi cum undele ar trece printr-un strat de material foarte dens, ca apoi să pătrundă într-o zonă cu densitate foarte scăzută.
Departe de a fi doar frecventată de OZN-uri, golită pe dinăuntru şi blindată în exterior, Luna are o viaţă a ei proprie, incompatibilă cu astrul cel mititel şi mort pe care ni-l imaginam – viaţă pe care, dacă nu reuşim s-o explicăm (încă).
Şi History Channel confirmă că Luna e obiect extraterestru!
* NASA spune că Luna este, probabil, goală pe dinăuntru.
* În timpul misiunilor Apollo, modulele spaţiale au aselenizat…şi Luna „a sunat” asemenea unui clopot pentru ore întregi.
* Pe Lună există cratere, care se pare că nu au fund. Şi unii cercetători cred că aceste cratere reprezintă intrări în interiorul Lunii noastre.
* Întreaga enigmă privind Luna devine din ce în ce mai ciudată, odată ce o studiem.
* A fost Luna adusă aici din alt sistem solar, pentru a orbita planeta noastră? Biologii spun că viaţa pe planeta noastră n-ar fi putut niciodată apărea fără Lună. Motivul ar fi acela că Luna creează mareele, şi fără aceste maree (mişcarea ritmică a oceanelor), viaţa nu ar fi putut începe pe această planetă.
* Dovada poate fi acolo: Luna e o navă spaţială gigant ce orbitează planeta noastră? E ocupată cumva de vreo rasă extraterestră? În multe privinţe, ea se aseamănă cu acel concept de „Steaua morţii” al lui George Lucas în „Războiul stelelor”.
Aşadar, când vom avea un răspuns definitiv pentru a şti dacă Luna este sau nu o imensă navă extraterestră?
„Cel mai mare OZN” este văzut aproape în fiecare seară de 7 miliarde de oameni, are diametrul de 3.475 kilometri şi se învârte în jurul Pământului la aproximativ 384.500 kilometri. Cel mai mare OZN este Luna! Iată una din cele mai îndrăzneţe ipoteze avansate în privinţa satelitului nostru.
