Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Cea mai mare taină a secolului XIX: sicriile mişcătoare din Barbados

218

sicrie miscatoare 3Barbados, insula cea mai răsărită din Indiile de vest, este sursa unei poveşti stranii pe care unii scriitori o consideră una din cele mai mari taine ale secolului al XIX-lea. Se spune că misterioasele evenimente au avut loc în cavoul familiei Chase, la Christchurch, localitate care domină golful Oistin, şi s-au desfăşurat în 1812 şi 1819 sau 1820, implicând nişte coşciuge care şi-au schimbat locul şi poziţia.

Prima relatare a fost publicată de Sir J. E. Alexander în cartea sa Schiţe transatlantice (1833) în care scria:

„ De fiecare dată când cavoul era deschis, sicriile erau plasate în ordinea lor obişnuită, adică trei puse pe sol unul lângă altul iar trei deasupra lor. Apoi cavoul a fost închis bine; poarta (un bloc masiv de piatră pe care pentru a-l urni era nevoie de 6 sau 7 oameni) a fost cimentată de zidari; şi deşi solul era acoperit de nisip nu existau urme de paşi sau apă. Ultima oară cavoul a fost deschis în 1819, când era prezent şi lordul Combermere, guvernatorul coloniei. Sicriele au fost găsite împrăştiate în dezordine prin cavou, unele răsturnate. Ce fenomen a putut provoca lucrul acesta? Aşa ceva nu s-a întâmplat în niciun alt cavou de pe insulă”.

În decursul timpului au fost vehiculate mai multe versiuni. Unul din presupuşii martori oculari, reverendul Thomas H. Orderson, parohul localităţii Christchurch, a făcut declaraţii contradictorii în faţa investigatorilor. Alte relatări au fost publicate în 1844 (Istoria insulei Barbados de Sir Robert Schomburgk) şi în 1860 (Faptele morţilor de doamna D. H. Cussons).

În revista Folk-Lore, din decembrie, 1907, binecunoscutul folclorist englez Andrew Lang a recapitulat întregul episod, bizuindu-se nu doar pe sursele tipărite existente, ci şi pe cercetările întreprinse în Barbados de cumnatul său, Forster M. Alleyne. Acesta a examinat arhiva legată de cavou, dar nu a găsit nimic care să vină în sprijinul celor povestite; iar ziarele locale din perioada respectivă nu menţionau nimic cu privire la acest subiect. Totuşi, el a dat peste o descriere nepublicată de Nathan Lucas, care a fost prezent la ultima înhumare în cavou, în aprilie, 1820. Tatăl lui Alleyne, care în 1820 se afla pe insulă, a făcut referire la tulburările cu sicrie în corespondenţa sa ce s-a păstrat până în prezent.

Sicrie mişcătoare şi în alte părţi

Interesul lui Lang a fost alimentat şi de puternica sa atracţie pentru cercetările psihologice. El a relevat un raport în legătură cu întâmplări asemănătoare petrecute într-un cimitir luteran din insula Oesel, din marea Baltică în anul 1844. Dovada despre această întâmplare – recunoaşte el, se baza în întregime pe o poveste istorisită de diplomatul american Robert Dale Owen (preluată în Paşi la graniţa cu cealaltă lume, 1860); nu au existat dovezi scrise şi nici nu se cunoaşte să se fi aflat vreuna de arunci şi până acum. Lang socotea posibil ca aceia care îl informaseră pe Owen să fi „plagiat” istoria din Barbados, adăugându-i nişte înflorituri proprii (de pildă, amănuntul cu mâna sinucigaşei care se ivea din unul din coşciuge).

S-a aflat şi despre un alt episod cu sicrie mişcătoare, care însă nu putea să se fi inspirat din episodul de la Barbados pentru simplul fapt că acest caz a fost cunoscut înainte ca să fi avut loc evenimentele din Barbados. Revista The European Magazine din septembrie, 1815, informa despre „cazul ciudat petrecut la cavoul Stanton din Suffolk” unde coşciugele „au fost deplasate” de mai multe ori în condiţii misterioase. Nathan Lucas, presupusul martor al ultimei înhumări care a avut loc în 1820 la cavoul Chase, menţionează cazul petrecut în Anglia, citând articolul pe care el însuşi îl scrisese în 1824.

O ultimă poveste e istorisită de F. A. Paley şi redată în însemnări şi îndoieli, din 9 noiembrie, 1867, despre „cazul care după cunoştinţa şi amintirea mea s-a petrecut (în urmă cu vreo 20 de ani) în parohia Gretford, lângă Stanford (Anglia), al cărui paroh era tatăl meu. De două ori, dacă nu chiar de trei ori, când a fost deschis cavoul sicriele au fost găsite împrăştiate, în dezordine. Chestiunea a stârnit emoţie şi interes în sat la vremea respectivă şi – bineînţeles – a fost o temă fertilă de alimentare a superstiţiilor populare; cred însă că s-a impus tăcere cu privire la cele întâmplate din respect pentru familia căreia îi aparţinea cavoul”. Paley cita declaraţiile unei femei care pretindea că îşi aminteşte incidentul.

O farsă masonică?

Aceste patru cazuri petrecute în secolul al XIX-lea, pentru care există documente, nu au un echivalent în secolul care a urmat, dar ele au reţinut atenţia unor scriitori de seamă, precum Lang, Rupert T. Gould şi Joe Nickell, care au efectuat şi cercetările cele mai aprofundate din zilele noastre. Dintre aceştia numai Nickell trage o concluzie fermă. El susţine că niciunul din incidentele menţionate nu s-a petrecut în lumea reală. Singurul caz, pentru care există multe informaţii – episodul de la Barbados – este îmbâcsit de simboluri şi fraze ce vor fi recunoscute de francmasonerie.

Nickell, care anterior examinase un alt fals masonic – o legendă despre o comoară îngropată – relevă că „povestea din Barbados a fost însăilată în jurul alegoriei masonice despre «cavoul tainic» ce, – potrivit unui text masonic – este simbol al morţii în cadrul misterelor străvechi unde doar «adevărul divin» va fi descoperit. În mod semnificativ, noi vorbim despre locul iniţierii ca fiind cavoul secret unde domnesc tăcerea, taina şi întunericul. În sensul acesta, al pătrunderii prin mormânt în viaţa veşnică marele maestru consideră simbolismul obscur, dar minunat, al cavoului secret. Ca toate celelalte mituri şi alegorii ale masoneriei, relaţia istorică poate fi adevărată sau falsă; ea poate fi găsită în fapt sau poate fi inventată prin imaginaţie, lecţia rămâne, iar simbolismul învaţă fără a ţine seama de istorie”.

Alături de alte dovezi evidente Nickell citează cuvintele lui Lucas: „Am examinat pereţii, arcul bolţii şi fiecare parte a cavoului şi am constatat că toată construcţia era veche şi asemănătoare. Un zidar a cercetat cu ciocanul fiecare părticică din podea şi de asemeni a constatat că totul era solid”. Nickell comentează: „În gradul masonic numit «Arcul regal» – la care cuvântul «arc» menţionat mai sus, se referea în mod criptic (la fel cum cuvântul «cavou» sugerează «cavoul tainic» care – după cum se spune -în masonerie se precizează că «este arcuit în mod ciudat») – se face referire şi la «sunetul unui ciocan»”.

Potrivit lucrării Istoria ilustrată şi enciclopedică a francmasoneriei de Macoy, «lovitura de ciocan a maestrului porunceşte hărnicie, tăcere sau încheierea muncii, iar fiecare frate respectă şi onorează sunetul lui»”. El continuă citând din decretul Arcului Regal („Am examinat Cavoul Secret”) şi subliniază prin ciocănitul pietrelor – pentru a-i determina trăinicia, – „cavoul tainic este căutat şi în cele din urmă stabilit”. În acest context e interesant şi folosirea de către Lucas a cuvântului „mason”.

Prin investigaţiile sale Nickell a stabilit că oamenii care se presupune că au participat la evenimente erau francmasoni, ca -de pildă – Robert Dale Owen, cronicarul aşa-numitului episod de la Oesel. De asemenea, se presupune că francmasonii proeminenţi aveau cunoştinţă despre înşelătorie. Sir Arthur Conan Doyle a fost acela care, abordând cazul sicrielor din Barbados într-un articol din 1 decembrie, 1919, publicat în revista The Strand, folosea cuvântul „effluvia” a cărei semnificaţie era cunoscută numai de masoni. Potrivit afirmaţiilor lui Nickell „cuvântul este bine cunoscut masonilor deoarece el apare la gradul «Maestrului masonic»… nu doar ca atare, ci face referinţă şi la mormânt”.

Cu toate că se întemeiază pe dovezi cu totul întâmplătoare, speculaţiile făcute de Nickell incită „căci sunt bine argumentate, deşi nici până în zilele noastre nu au fost dovedite. În orice caz nu există nici un motiv să credem că «sicriele mişcătoare» sunt întâmplări care ar face parte din realitatea vieţii.”

Orgoni Crystal