Pentru fiecare 15° parcurşi către est, timpul local se mută cu 1 oră înainte. La fel, pentru fiecare 15° parcurşi către vest, timpul local se dă în urmă cu 1 oră. Astfel, dacă cunoaştem timpul local în două puncte ale Pământului, putem folosi diferenţa dintre ele pentru a calcula care este distanţa dintre cele două puncte, est sau vest.
Această idee ear foarte importantă pentru navigatorii secolului al XVII-lea. Ei puteau măsura timpul local, oriunde se aflau, observând soarele, dar navigarea pe mări necesita de asemenea cunoaşterea unui punct de referinţă, de exemplu Greenwich, pentru a calcula longitudinea. Deşi existau anumite ceasuri în secolul al XVII-lea care puteau măsura timpurile locale, totuşi mişcarea navei şi schimbările de umiditate şi temperatură preveneau măsurări precise.
Regele Charles al II-lea al Angliei a înfiinţat Observatorul Regal în anul 1675, cu scopul precis de a rezolva problema longitudinii mării. Dacă un catalog al poziţiilor stelelor putea fi realizat, la fel şi poziţia Lunii faţă de aceste stele, atunci mişcarea Lunii putea fi folosită ca un ceas natural pentru a calcula timpul Greenwich. Aceasta înseamnă că găsirea longitudinii putea fi calculată prin metoda distanţei lunare.
În anul 1714, guvernul britanic a oferit printr-o lege aprobată de Parlament un premiu în valoare de 20.000 de lire sterline pentru găsirea unei soluţii prin care să se poată calcula longitudinea având o precizie de jumătate de grad. Principalele premii oferite erau: 10.000 de lire sterline pentru o metodă care ar fi putut determina longitudinea cu o precizie de 111 km, 15.000 de lire sterline, pentru o precizie de 74 de km şi 20.000 de lire sterline pentru o precizie de 56 de km. Se ofereau bani şi pentru persoanele care aveau contribuţii majore în efortul determinării cât mai precise a longitudinii, iar ei care doreau să experimenteze puteau primi avansuri de până al 2.000 de lire sterline.
Datorită disputelor şi a schimbărilor regulilor, nimeni nu a primit vreodată cele 3 premii majore, deşi în total au fost acordate premii de peste 100.000 de lire sterline. Cei mai mulţi bani au fost primiţi de John Harrison (14.315 de lire sterline, pe parcursul a peste 30 de ani de muncă, pentru invenţia cronometrului său.
John Harrison s-a preocupat de această problemă încă de la mijlocul anilor 1720, atunci când a inventat un ceas cu pendulă alcătuită din fire de alamă şi oţel, astfel eliminând problema dereglării pendulului pe vreme caldă, prin încetinirea ritmurilor de bătaie. Ca urmare, precizia ceasurilor realizate de Harrison era de o secundă pe lună, de departe cea mai bună performanţă comparativ cu alte ceasuri londoneze în acea perioadă. Dar pentru a rezolva problema determinării longitudinii, Harrison a creat cronometrul marin, care a cunoscut mai multe modele. Primul model, denumit H1, a fost realizat între 1730-1735, iar ultimul, H4 (realizat între 1755-1759), era cel mai precis pentru vremurile sale. Astfel, în 1764, testându-se acest cronometru, s-a plecat de pe bordul navei „Tartar” din insulele Barbados (în Caraiba) şi s-a ajuns în Madeira (foarte aproape de coastele Africii de Nord), timpul măsurându-se extrem de precis. Pentru o călătorie de 47 de zile, eroarea ceasului era doar de 39,2 secunde, de trei ori mai bine decât prevedea „Legea longitudinii”. Deşi merita premiul cel mare de 20.000 de lire sterline, Comitetul care se ocupa de aplicarea legii din 1714 nu i-a oferit lui Harrison decât 10.000 de lire sterline, susţinând că măsurarea longitudinii n-a fost decât o întâmplare.