Cea mai mare enigmă a medicinii moderne: cum de oamenii pot trăi şi gândi fără creier?
Dr. John Lorber (1915-1996), profesor de neurologie la Universitatea Sheffield, Marea Britanie, îşi amintea momentul din anii 70 când medicul unui campus universitar i-a cerut să examineze un student al cărui cap era ceva mai mare decât în mod normal. În locul unei grosimi fireşti de 4,5 cm a ţesutului cerebral dintre ventricule şi suprafaţa corticală, Lorber a descoperit că studentul avea doar un strat subţire de manta cerebrală, măsurând circa un centimetru, iar craniul său era plin, în mare parte, cu fluid cerebrospinal.
Omul avea hidrocefalie, o stare în care fluidul cerebrospinal, în loc să circule în jurul creierului, devine blocat în interiorul craniului şi nu mai lasă creierului suficient spaţiu pentru a se dezvolta normal. În primele luni de viaţă, o astfel de afecţiune este, de obicei, letală. Dacă indivizii supravieţuiesc copilăriei, manifestă adesea un retard mintal sever. Dar cazul studentului în matematică de la Universitatea Sheffield era deosebit: acesta avea un IQ de 126 şi a absolvit cu distincţii.
Lorber a colectat informaţii referitoare la câteva sute de oameni care aveau o viaţă şi o inteligenţă normală, deşi, practic, nu aveau creier. La o examinare atentă, el i-a descris pe unii pacienţi ca neavând „creiere detectabile”.
Dr. Patrick Wall, profesor de anatomie la University College din Londra, a declarat că există „o mulţime” de relatări despre oameni care au trăit sau trăiesc neavând creiere evidente. Importanţa eforturilor lui Lorber, afirma el, era că acesta desfăşurase o îndelungată serie de scanări sistematice, fără să se mulţumească doar cu colectarea de material anecdotic.
Lorber şi alţi specialişti au avansat teoria că ar putea exista un nivel atât de ridicat de redundanţă în funcţionarea creierului normal încât urmele de creier pe care acei oameni le aveau erau capabile să realizeze activităţile esenţiale ale unui creier normal.
David Bower, profesor de neuropsihologie la Universitatea din Liverpool, susţinea că deşi studiile lui Lorber n-au indicat inutilitatea creierului, ele au demonstrat doar că acest organ poate funcţiona în condiţii pe care ştiinţa medicală convenţională le-ar fi considerat imposibile.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Dr. John Lorber (1915-1996), profesor de neurologie la Universitatea Sheffield, Marea Britanie, îşi amintea momentul din anii 70 când medicul unui campus universitar i-a cerut să examineze un student al cărui cap era ceva mai mare decât în mod normal. În locul unei grosimi fireşti de 4,5 cm a ţesutului cerebral dintre ventricule şi suprafaţa corticală, Lorber a descoperit că studentul avea doar un strat subţire de manta cerebrală, măsurând circa un centimetru, iar craniul său era plin, în mare parte, cu fluid cerebrospinal.
