În urma mai multor experimente, unii oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că legăturile conștiinței și memoriei nu sunt limitate numai în creier. De exemplu, în secolul al XIX-lea, în urma unei explozii, un muncitor englez a rămas cu o traumă deschisă cranio-cerebrală. Dar el și-a păstrat memoria și un psihic normal. După decesul lui, craniul său a fost disecat. S-a văzut că în urma traumei, partea stângă a scoarței creierului era absolut distrusă, iar cea dreaptă – traumatizată foarte grav. Unde, atunci, i s-a păstrat memoria?
În anul 1935, în spitalul Saint Vincent din New York s-a născut un copil care nu avea creier. Și totuși, pe parcursul a 27 de zile copilul a trăit, a mâncat și a plâns, fără a se deosebi prin ceva de noi-născuții obișnuiți. Comportamentul lui era absolut normal, și nimeni, până la disecare, nici nu bănuia lipsa creierului.
Într-o cronică medievală se povestește următorul caz. Un rege a condamnat la moarte pe un oarecare Dietz von Schaumburg, împreună cu 4 tovarăşi, pentru că au pornit o revoltă împotriva lui. Când condamnații au fost aduși la locul execuției, conform tradiției cavalerești, regele l-a întrebat pe Dietz care este ultima lui dorință. Spre marea mirare a regelui, bărbatul a rugat ca toți condamnații să fie puși într-un singur rând, la depărtarea de opt pași unul de altul, iar lui primul să i se taie capul. El a promis că va începe să alerge fără cap pe lângă tovarăşii săi și l-a rugat pe rege să le cruțe viețile celor pe lângă care va reuși să treacă. Râzând, regele a promis să îndeplinească rugămintea rebelului. Dietz, satisfăcut de răspuns, și-a aliniat tovarășii în rând, iar singur s-a situat la margine, s-a lăsat în genunchi și a pus capul pe butucul călăului. Și cum numai călăul, cu o lovitură de topor, i-a luat capul, Dietz a sărit în picioare și a luat-o la fugă pe lângă tovarăşii lui înțepeniți de groază. Abia când a trecut de ultimul condamnat, a căzut mort la pământ. Regele, zguduit de cele petrecute, s-a ținut de cuvânt și i-a grațiat pe condamnați.
