Ce se află dincolo de Universul nostru? Încă 2 universuri: un univers “invers”, al antimateriei şi încă un univers tahionic, unde nu există timp

Cât de mare e Universul? Circumferinţa Universului ar fi de ordinul a 125 de mii de milioane de ani-lumină, ceea ce ar corespunde la un diametru, de circa 40 de miliarde de ani-lumină!

Dar mintea mereu iscoditoare a omului, aflând o astfel de ipoteză, a şi conceput o nouă „incursiune în necunoscut”, lansând noi întrebări care îşi aşteaptă răspunsuri: „dincolo” de hotarele respective, ce ar putea fi oare în imensitatea spaţială? Ar fi doar un gol infinit, sau ar mai putea exista oare… şi alte universuri…?

Fizicianul american Richard Gott, profesor la Universitatea Princeton, a încercat să ofere un răspuns teoretic; în acest sens, el a elaborat o interpretare fizico-matematică originală a soluţiilor generale ale ecuaţiilor care stau la baza teoriei relativităţii. Se ştie că datorită lui Albert Einstein, prin introducerea concepţiilor relativiste în fizica modernă, s-a trecut la o manieră de analizare ştiinţifică a proceselor fizice cu o accentuare a geometrizării tuturor elementelor legate de noţiunea de „spaţiu”; pe această cale, însăşi masa fiecărui corp ceresc a fost concepută ca „o curbură a spaţiului”. Totodată, prin introducerea „timpului” drept cea de-a patra dimensiune, noţiunea de „spaţiu-timp” a permis explicitarea ştiinţifică a multora dintre necunoscutele Universului material observat.

În acest context teoretic modern, profesorul R. Gott a cercetat în prealabil tipurile de suprafeţe geometrice care ar rezulta din ecuaţiile de bază ale teoriei relativităţii, urmărind această problemă şi în domeniile limită ale punctelor singulare specifice, cum ar fi de exemplu timpul t=0 – respectiv momentul iniţial al naşterii Universului; pentru acel punct singular, astfel cum au constatat de altfel şi alţi teoreticieni, interpretarea fizico-matematică a indicat un volum nul, dar de o densitate infinită! Pentru valori crescânde ale timpului, Universul a fost găsit în plină expansiune, însă cu o descreştere continuă a densităţii.

Dar cum orice sistem de coordonate oferă atât valori pozitive, cât şi valori negative în raport cu punctul singular „zero”, interpretarea soluţiilor sistemului respectiv de ecuaţii în cazul variaţiei semnificative a valorilor diferitor parametri specifici, l-a condus pe fizicianul american la captivanta constatare – teoretică, bineînţeles – a existenţei a 3 universuri, care de fapt nu ar avea nimic comun unul cu altul!

Un prim univers, dominat de prezenţa şi manifestările materiei obişnuite – acela în care trăim şi pe care îl observăm cu toţii, prefacerile continue obişnuindu-ne să privim mereu spre viitor -, ar fi situat în domeniul valorilor crescânde (pozitive) ale timpului.

Al doilea univers: Pentru zona cu timpul având valori negative, ar rezulta că evenimentele s-ar produce în sens contrar faţă de universul nostru; acolo ar domina antimateria, ale cărei particule elementare sunt la fel cu cele ale materiei obişnuite pentru noi, dar cu deosebirea că au încărcarea electrică inversă. De fapt, universul manifestărilor antimateriei ar fi întru totul similar celui al nostru, dar, datorită inversărilor simetrice ale unor elemente fundamentale – timp, sarcini electrice -, ar fi ca o imagine în oglindă a structurii cosmice materiale cunoscute nouă; mai sugestiv spus, dacă un observator de-al nostru ar putea privi dincolo ar avea impresia că ceasurile merg invers, că oamenii de acolo scriu cu mâna stângă etc. Din păcate însă, niciun observator de la noi sau invers, de la „ei”, nu ar putea să privească în celălalt spaţiu cosmic.

Din deducţiile matematice, cele două universuri temporale apar ca fiind îngrădite de anumite zone care constituie un fel de bariere fizice imposibil de traversat de către orice corp, sau chiar semnal, din lumea materiei şi, respectiv, a antimateriei; dar chiar mai mult, acestea apar ca fiind separate între ele de un al treilea univers, în cadrul căruia domnesc cu totul alte legi fizice, însuşi timpul fiind lipsit de semnificaţie.

Acest nou domeniu spaţial – atemporal – a fost denumit şi „universul tahionilor“, întrucât acolo fenomenele radiante se bazează pe alte cuante de energie şi anume pe acei „tahioni“ care şi-au primit numele de la proprietatea lor fundamentală de a se deplasa cu viteze mai mari decât viteza limită (pentru universul nostru): viteza luminii. Fizicianul american dr. Gerard Feinberg (de la Universitatea Columbia) a demonstrat matematic posibilitatea existenţei în Univers a unei multitudini de radiaţii ale căror cuante de energie s-ar deplasa cu viteze mai mari decât viteza luminii: aceste cuante au fost denumite „tahioni”.

Dintre consecinţele deduse matematic pentru acest spaţiu, ar rezulta printre altele şi faptul că noţiunile de „distanţă”, de „timp“, sau cele de „cauză şi efect” nu ar mai fi aplicabile. Pentru a ne apropia mai mult de abstractul deducţiei fizico-matematice respective, iată o exemplificare: dacă un observator din oricare univers temporal (cel al materiei sau cel al antimateriei) asistă în spaţiul propriu la desfăşurarea a două evenimente diferite, persoana respectivă are senzaţia scurgerii unui anumit interval de timp pentru fiecare fapt în parte, cât şi între cele două evenimente; în schimb, dacă un observator din universul vitezelor super-luminice urmăreşte în spaţiul său două desfăşurări diferite, acesta va avea impresia că evenimentele respective se produc simultan, fiind separate doar de o deplasare instantanee în spaţiu!

Limitele-bariere ce separă cele trei universuri apar în reprezentarea fizico-materială sub forma unor zone de-a lungul cărora toate fenomenele trebuie să se producă cu viteza luminii în vid; acestea ar fi de fapt nişte regiuni singulare, în care nimeni nu poate şti încă ce se va întâmpla, mai ales prin faptul că deducţia teoretică indică o imposibilitate de depăşire a barierelor respective.


 

 

Articole inrudite