Cât de adevărată este legenda despre Arca lui Noe?

Biblia povesteşte cum Noe şi familia sa s-au salvat pe Marele Potop pe o arcă cu tot felul de animale. La încheierea a 40 de zile şi 40 de nopţi arca s-a oprit „pe creasta muntelui Ararat”. Tradiţia şi Biblia consideră că evenimentul a avut loc cu 2.345 ani înaintea erei noastre, („Creaţiunea” a fost scrisă cam cu 1500 de ani mai târziu) însă geologii şi arheologii invocă lipsa dovezilor ştiinţifice şi se îndoiesc că un potop de dimensiuni atât de masive a avut loc vreodată.

Potopul a avut loc pe un spaţiu geografic limitat?

Dacă potopul nu s-a petrecut, înseamnă că Noe nu a existat, iar Biblia nu este infailibilă. Majoritatea savanţilor consideră că legenda trebuie luată în consideraţie în contextul multiplelor istorii care circulă în lumea întreagă despre un potop uriaş şi cei aleşi să-i supravieţuiască. Totuşi, aceste istorii nu constituie dovada unui potop universal; se pare că ele sunt rezultatul inundaţiilor locale cu efect devastator, care, dacă nu au cuprins lumea întreagă, au afectat spaţiul în care trăiau victimele. Asemenea interpretare nu e acceptabilă pentru fundamentalişti şi astfel, vreme îndelungată cercetătorii optimişti au căutat rămăşiţele arcăi lui Noe pe muntele Ararat.

Se află arca la muntele Ararat sau în alte părţi?

În fapt există un munte Ararat şi, mai precis, există doi munţi cu acelaşi nume: Marele Ararat (16.900 de picioare înălţime) şi Micul Ararat (12.900 de picioare înălţime), legaţi de o şea muntoasă înaltă de 7000-8000 de picioare. Aceşti munţi se întind la extremitatea estică a Turciei, de-a lungul frontierelor cu Armenia şi Iran. De fapt Ararat este străvechiul nume al Armeniei, care ulterior a fost dat unui mic district din nordul acestei ţări. Numele nu a fost legat de acest munte până prin secolul al XI-lea. Oricum sunt şi surse ce indică alte puncte drept loc de oprire a arcăi. Coranul menţionează muntele Judi pe care îl situează la sudul Araratului. Istoricul Flavius Josefus, care a trăit în secolul întâi, consideră că epava arcăi trebuie căutată la Haran, localitate turcească în apropiere de graniţa cu Siria. Alţi cronicari menţionează alte puncte unde arca ar fi abordat, majoritatea situate în Turcia, dar si în Armenia, Iran si Grecia.

Arca poate fi văzută cu ochii liberi?

Pe scurt, istoria despre o arcă eşuată pe muntele Ararat e şubredă. Cu toate acestea, creştinii şi evreii care s-au ocupat de acest subiect sunt încredinţaţi că ceea ce a rămas din arcă trebuie să se găsească încă pe Ararat. Sir John Mandeville, care a scris cărţi de călătorie pe care le-a semnat cu pseudonime, susţine pe faţă că în zilele noastre, când cerul e limpede, epava arcăi poate fi văzută cu ochiul liber, de la mare depărtare. În jurul anilor 1670, un olandez pe care îl chema Jan Struys, a fost capturat şi ţinut în robie de tâlhari armeni. El a întâlnit un ermit (cel puţin aşa pretindea ulterior) pe Ararat. Struys, pe care aceia care îl înrobiseră credeau că are puterea miraculoasă de a vindeca bolile, l-a îngrijit şi l-a însănătoşit pe bătrânul ermit, care drept mulţumire i-a înmânat „o bucată de lemn negru şi tare” şi o piatră scânteietoare pe care „mi-a spus că le luase de sub arcă”.

Duhul cu înfăţişare înfiorătoare care-i împiedică pe cercetători să analizeze arca

În secolul al XlX-lea un număr de cercetători au escaladat muntele, dar nu au găsit nimic, până în 1876 când James Bryce, de la Universitatea Oxford, a dat peste un lemn lung de patru picioare în apropiere de vârful Marelui Ararat, despre care a afirmat că era o parte din arcă. La 10 august, 1883, cotidianul Chicago Tribune a publicat următoarea relatare foarte colorată, dar – după cum reiese – pe de-a întregul de domeniul ficţiunii:

Un ziar din Constantinopol vesteşte că a fost descoperită arca lui Noe. Reiese că autorităţile turceşti au dispus ca o comisie să cerceteze avalanşele care au avut loc pe muntele Ararat. Întâmplător, grupul de cercetători a dat peste o uriaşă structură de lemn foarte întunecat, care se ivea din gheţar. Cercetătorii au investigat populaţia locală şi au aflat că oamenii descoperiseră scheletul de lemn în urmă cu şase ani, dar se temeau să se apropie de epavă deoarece un duh cu înfăţişare înfiorătoare li se arăta la una din ferestrele de sus de fiecare dată. Însă cercetătorii turci sunt îndrăzneţi şi nu se lasă impresionaţi de astfel de poveşti şi sunt hotărâţi să ajungă la ea.

Aflată pe un povârniş al muntelui Ararat, structura relevă o construcţie de dificultate enormă, iar cercetătorii au izbutit să se apropie de ea numai după ce au depăşit mari dificultăţi. Arca se afla în stare bună de conservare… Ei au recunoscut-o imediat.

Printre cercetători se afla un vorbitor de limbă engleză, cunoscător al Bibliei. Acesta a afirmat că arca era construită din lemn de gofru, lemnul biblic obţinut de la arborele care, după cum se ştie prea bine, creşte numai în regiunea fluviului Eufrat. Ei au pătruns în interiorul structurii de culoare brună şi au găsit răspuns la întrebarea amiralităţii, constatând că interiorul era împărţit în compartimente de 15 picioare înălţime, ceea ce permitea transportul de cai.

Ei au putut pătrunde doar în trei compartimente deoarece restul era năpădit de gheaţă; de aceea nu sunt în stare să precizeze cât de adânc se extinde arca în gheaţă. Totuşi, dacă se dovedeşte că e lung de 300 de coţi (lungimea menţionată în «Geneză») lucrul acesta îi va afecta grav pe aceia care nu  vor să creadă.

Un arhidiacon susţine că a vizitat arca

În 1892, John Joseph Nouri, arhidiaconul bisericii caldeene, a afirmat că descoperise arca şi chiar pătrunsese în ea. În timp ce se afla în interiorul ei a profitat de prilej pentru a face măsurători şi a aflat – ceea ce nu e deloc surprinzător – că arca măsura 100 de coţi în lungime.

O mulţime de expediţii cu rezultate dezamăgitoare: nu există arca!

În deceniile care au urmat au fost organizate mai multe expediţii. Cele mai multe s-au încheiat cu rezultate dezamăgitoare, câteva au revenit pretinzând că zăriseră ceva. În 1952, expediţia iniţiată de magnatul francez, industriaşul Fernand Navarra, s-a întors aducând eşantioane de lemn, care când au fost supuse testelor prima oară, au fost datate cu o vechime de 5.000 de ani. Apoi, însă un test mai amănunţit s-a încheiat cu rezultate dezamăgitoare: lemnul era din anul 800 d.Hr., probabil o parte din sanctuarul vreunui schimnic construit în partea aceea a muntelui.

În 1960, o fotografie publicată de revista Life ce prezenta o depresiune de forma unei corăbii, a determinat trimiterea unei expediţii pentru a investiga la faţa locului. Dar s-a dovedit că era o formaţiune naturală creată de alunecări de teren.

De atunci au fost organizate şi alte expediţii, dar niciuna nu a obţinut rezultate demne de reţinut. Cea mai mare parte a fondurilor şi a persoanelor menite să ducă la bun sfârşit aceste eforturi au fost oferite de surse fundamentaliste, care nădăjduiau că dovedind acurateţea relatării cuprinse în „Geneza” despre arca lui Noe, lucrul acesta va întări credibilitatea şi în restul faptelor cuprinse în cartea respectivă. Din nefericire, declaraţiile umflate ale „arheologilor” – cum sunt numiţi – s-au dovedit a nu fi nici corecte, nici credibile.

Criticii nu au întâmpinat dificultăţi în a scoate în relief multiplele lacune în gândirea arheologică. Oamenii de ştiinţă Charles J. Cazeau şi Stuart D. Scott jr. observau: „Dacă arca s-a oprit pe creasta muntelui Ararat acum 5.000 de ani, este foarte probabil că în decursul veacurilor ea a fost antrenată la vale de gheţari. Astfel, într-o anumită măsură arca s-ar fi dezintegrat, lemnul ar fi fost târât pe povârnişurile inferioare ale muntelui, care erau accesibile chiar şi oamenilor obişnuiţi să se caţere pe munţi”.

Charles Fort, marele colecţionar de fenomene anormale şi totodată o persoană cu spirit caustic, spune cu sarcasm următoarele despre relatările arhidiaconului Nouri, observaţii valabile şi pentru alţii: „Sunt de acord că orice persoană, care e convinsă de existenţa relicvelor arcăi lui Noe, nu are decât să urce pe muntele Ararat unde poate găsi ceva despre care poate pretinde că este o parte din arca lui Noe, poate pietrificată. Iar cine crede că s-a comis o eroare şi că muntele este cu adevărat ceea ce se susţine a fi, nu are decât să urce creasta lui şi va dovedi că pământul cel mai virtuos care a existat vreodată a fost Pământul Sfânt”.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.