Cartea mayaşă a morţilor şi misterul de la Xibalba

Mayaşii şi moartea

Vechea civilizaţie mayaşă era sofisticată şi avea o moştenire culturală bogată, însă o mare parte din zestrea sa literară s-a pierdut. Acest lucru s-a datorat în parte climei din America Centrală, o combinaţie de căldură şi umezeală care a accelerat degradarea documentelor uşor perisabile. Dar invadatorii spanioli au fost responsabili de pierdere în cea mai mare măsură, fiindcă au distrus deliberat cantităţi uriaşe de comori literare – în special aşa-numitele „codice”, pergamente din scoarţă de copac pliate ca un acordeon, cu ilustraţii bogate şi colorate. Ele ofereau foarte multe informaţii despre diverse aspecte ale vieţii mayaşe şi, din păcate, doar câţiva au scăpat de ravagiile făcute de spanioli. Nu există niciun codice din perioada clasică (înainte de anul 900 d.Hr.) şi doar patru s-au păstrat din perioada postclasică (din anul 900 până la cucerirea spaniolă din secolul al XVI-lea).

Mayaşii trăiau cu o conştientă acută a morţii. Speranţa mică de viaţă, mortalitatea infantilă ridicată şi combinaţia de războaie şi sacrificii rituale făceau din moarte o realitate omniprezentă în viaţa lor de zi cu zi. Multe din ritualurile şi operele de artă mayaşe erau dedicate existenţei postume, de la intrarea sufletului în lumea subpământeană, Xibalba, la renaşterea finală şi apoteoză. Mitologia şi arta funerară mayaşă descriu moartea ca pe o călătorie complicată. Stadiile şi încercările ei majore erau reprezentate pe sicrie, picturi murale, ceramică, statuete din jad şi alte obiecte care însoţeau decedatul în timpul marii tranziţii.

Descoperirea unei cărţi mayaşe a morţilor

În ciuda acestui interes viu pentru moarte şi confruntarea cu ea, niciun text escatologic mayaş comparabil cu Cartea egipteană sau tibetană a morţilor nu a supravieţuit din perioada clasică. Totuşi, Michael Coe, expert în cultura maya, a identificat un grup distinct de vase funerare pe care le-a numit „ceramică stil codex”, fiindcă stilul lor era foarte similar cu cel din codicele mayaşe. El a tras concluzia că artiştii care au creat aceste capodopere erau aceeaşi cu cei care au pictat pergamentele pliate din scoarţă de copac.

Francis Robicsek, un chirurg cardiolog şi arheolog care a studiat vasele funerare mayaşe pe larg, a merg un pas mai departe. A ajuns la concluzia că aceste vase nu numai că semănau cu codicele, ci, plasate în succesiunea potrivită, chiar erau nişte codice. Pentru a aduce dovezi în sprijinul acestei afirmaţii, Robicsek a vizitat multe situri arheologice mayaşe şi colecţii instituţionale sau private din întreaga lume. Împreună cu Donald M. Hales, antropolog specialist în hieroglife, a realizat primul studiu complet al ceramicii mayaşe stil codex, cuprinzând toate exemplarele cunoscute. Cei doi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că multe din vase făceau parte din grupuri, fiecare grup reprezentând un mit sau o poveste despre lumea de dincolo. Ei au reuşit să sugereze o succesiune ipotetică a obiectelor ceramice funerare, creând un ansamblu ce constituie „Cartea mayaşă a morţilor”, deşi textele şi ilustraţiile însoţitoare sunt împrăştiate pe mai multe vase funerare şi nu sunt părţi ale unei scrieri complete şi coerente.

Războaie şi fiinţe fantastice desenate pe vasele mayaşe

Stilul codexului ca tehnică de decorare a vaselor a fost folosit în perioada clasică târzie, probabil la începutul secolului al VIII-lea d.Hr. în această perioadă, oraşele-state mayaşe au atins cel mai înalt nivel de prosperitate economică şi politică, iar artiştii vremii au creat unele dintre cele mai valoroase lucrări din arta pre-columbiană. Scenele zugrăvite pe vasele din „codexul de ceramică” mayaş sunt foarte complexe şi detaliate, fiind pictate într-o combinaţie de alb, negru, roşu şi albastru maya. Unele reprezintă stăpânii şi stăpânele lumii de dincolo, cu alaiul lor, Eroii gemeni, ceremonii la palat, scene cu sacrificii, războaie, vînători şi jocuri rituale cu mingea. Altele zugrăvesc un spectru bogat de locuitori mitologici din Xibalba.

În acest spectru de personaje fantastice apar în prim-plan diferite fiinţe antropomorfe, zoomorfe şi scheletice, ca şi o întreagă menajerie de fiinţe telurice – Marele Dragon Bărbos, misteriosul Cauac, cel care îşi schimbă forma, Şarpele Vizionar al Luării de Sânge, Principala Zeitate Pasăre, Monstrul Celest şi Uinal, o fiinţă cu solzi asemănătoare cu o broască. Printre numeroasele animale reprezentate pe aceste vase se numără jaguari, câini-jaguar, maimuţe-agăţătoare, lilieci, iepuri, vulturi, păsări moan, şerpi, ţestoase, broaşte, peşti, licurici şi scorpioni. Anumite personaje poartă eşarfe sacrificiale şi ţin boluri cu trei compartimente conţinând ochi scoşi din orbite, oase şi mâini tăiate.

Xibalba, loc terifiant şi întunecat

Panteonul bogat din Xibalba include şi un grup numeros de zei ai morţii. Mulţi din seniorii lumii de dincolo, Xibalba, sunt reprezentaţi cu chipuri bătrâne, guri ştirbe, iar unii au trăsături masculine şi feminine combinate. Respiraţia şi gazele evacuate de ei sunt atât de urât mirositoare, încât apar în forma unor suluri imense, vizibile. De multe ori, poartă ca bijuterii ochi enucleaţi sau oase descarnate. Numiţi după diversele cauze ale morţii, cum ar fi bolile, bătrâneţea, sacrificiul şi războiul, stăpânii lumii de dincolo sunt adesea reprezentaţi cu corp slăbănog, abdomen umflat şi semne negre ce simbolizează descompunerea. Experţii în cultura maya îi amintesc uneori cu numele lor mayaşe, alteori cu majuscule.

Xibalba e un loc terifiant şi întunecat, care seamănă în multe privinţe cu Tuat-ul egiptean, Sidpa Bardo din Cartea tibetană a morţilor şi lumile subpământene ale culturilor şamanice. Învăluit în mirosul pestilent al cadavrelor descompuse şi al sângelui intrat în putrefacţie, este sursa bolilor care afectează omenirea. Cuvântul „Xibalba” derivă din xib, care înseamnă „frică, teroare, a tremura de groază”. Ca şi Lumea de Mijloc (lumea vieţii obişnuite), Xibalba are peisaje şi arhitectură, inclusiv temple şi palate ale Seniorilor Morţii. În general, lumea subpământeană din perioada clasică mayaşă seamănă mult cu cea din Popol Vuh, faimosul poem epic al indienilor quiche maya din Guatemala, cu o singură excepţie semnificativ.

Imaginile de pe vasele funerare din codexul de ceramică arată că e un mediu acvatic sau asociat în mod semnificativ cu apa. Ca şi în mitologia greacă, moartea şi trecerea prin lumea subpământeană mayaşă presupuneau traversarea unei ape. Intrarea în Xibalba e reprezentată de multe ori ca o călătorie în canoe sau ca scufundare în apă; sunt folosite şi alte simboluri acvatice, diverse tipuri de peşti, şiruri de scoici, nuferi şi creaturi asemănătoare cu aligatorii.

„Popol Vuh”, cronică a regilor şi războaielor mayaşe

În timp ce unele din aceste imagini sunt legate evident de mituri şi legende care s-au pierdut, multe altele par să ilustreze cunoscuta poveste mitologică a Eroilor gemeni, care au trecut prin chinuri groaznice în timpul vizitei lor în lumea subpământeană şi au trăit în cele din urmă moartea şi renaşterea. Descrierea aventurilor lor constituie o parte importantă din Popol Vuh. Acest document semnificativ a fost elaborat de un indian anonim din Guatemala la scurt timp după cucerirea spaniolă, dar se bazează în mod clar pe o tradiţie orală mult mai veche.

Popol Vuh este o cronică a regilor şi a războaielor pe care le-au purtat între ei şi cu vecinii lor. Tema sa mitologică cea mai distinctă este efortul continuu al zeilor din America antică de a crea o fiinţă evoluată care să aibă capacitatea de a-şi cunoaşte şi a-şi venera creatorul.

Aventura Eroilor gemeni în lumea subpământeană

Cea mai relevantă porţiune a textului descrie înfruntarea victorioasă a Eroilor gemeni cu seniorii lumii subpământene, suveranii Xibalbei. Povestea începe când tatăl gemenilor, Hun-Hunahpu, şi soţia lui, Vucub Hunahpu, sunt atraşi în lumea subpământeană de seniorii din Xibalba, să se joace cu mingea. După ce pierd, sunt omorîţi şi decapitaţi; seniorii subpămînteni atârnă apoi capul lui Hun-Hunahpu pe un vrej de tigvă, drept avertisment. Planta, până atunci stearpă, face imediat fructe, lucru privit ca un miracol. Când o fecioară pe nume Xquic vine să privească fructele, craniul lui Hun-Hunahpu scuipă în mâna ei şi o lasă gravidă. Tânăra femeie se întoarce apoi la suprafaţa pămîntului şi dă naştere Eroilor gemeni Hunahpu („Vînătorul”) şi Xbalanque („Pruncul jaguar”).

Când gemenii cresc şi devin doi tineri frumoşi, ei descoperă mingea de cauciuc care fusese folosită de tatăl lor şi alte câteva accesorii necesare pentru joc. Încep să se antreneze riguros şi cu o tenacitate deosebită. După ce dobândesc o măiestrie extraordinară, decid să coboare în Xibalba pentru a răzbuna moartea tatălui lor. În lumea subpământeană, seniorii din Xibalba îi supun pe Hunahpu şi Xbalanque la o serie de încercări dificile. Gemenii reuşesc să depăşească cu succes toate pericolele din Casa Penumbrelor, Casa Cuţitelor, Casa Frigului, Casa Jaguarilor şi Casa Focului. În Casa Liliecilor însă, sunt la un pas de înfrângere când un liliac smulge capul lui Hunahpu. Locuitorii din Xibalba iau capul şi îl atârnă pe terenul de joc, ca trofeu.

Xbalanque cheamă animalele, iar ţestoasa ia forma capului lui Hunahpu. Xbalanque foloseşte această diversiune şi salvează capul adevărat al lui Hunahpu; Hunahpu e readus la viaţă şi jocul se termină la egalitate. La următorul test, gemenii sar de bună voie în flăcările unui foc imens, ştiind că, prin toate faptele lor de curaj de până atunci, au dobândit nemurirea. Cinci zile mai târziu, se scoală din morţi şi săvîrşesc miracole deghizaţi în pescari îmbrăcaţi în zdrenţe. Ard case şi le fac să reapară, apoi se taie în bucăţi şi revin la viaţă arătând mai tineri şi mai frumoşi ca înainte. Când seniorii din Xibalba cer acelaşi lucru pentru ei înşişi, gemenii îi sacrifică şi nu îi mai readuc la viaţă.

În versiunea scrisă a Popol Vuh, Eroii gemeni sunt duşi în Ceruri şi devin Soarele şi Luna. J. Eric S. Thompson, expert în cultura maya, a susţinut că aceasta e o versiune distorsionată şi denaturată a poveştii originale, datorată influenţei spaniole, şi a sugerat că în tradiţia orală, gemenii au fost preschimbaţi în Soare şi Venus. Aceste corpuri cereşti erau considerate în mitologia mayaşă a fi fraţi, în timp ce Luna era soţia Soarelui. Rectificarea îl transformă pe Hunahpu în echivalentul mayaş al lui Quetzalcoatl. De asemenea, probabil că versiunea orală originală a Popol Vuh punea mai mult accent pe aspectul spiritual al transformării gemenilor.

Chiar dacă Popol Vuh a fost transpus în scris după cucerirea spaniolă, legendele care descriu naşterea, viaţa, moartea şi renaşterea lui Hunahpu şi Xbalanque sunt rămăşiţele unui important ciclu mitologic din perioada clasică. Aventurile Eroilor gemeni dezvăluie concepţia mayaşă despre călătoria sufletului în moarte şi renaşterea ulterioară şi oferă informaţii importante pentru înfrângerea morţii şi obţinerea învierii. Povestea transmite astfel un mesaj important, de relevanţă universală: sugerează că regii, nobilii şi poate toate fiinţele umane preiau în momentul morţii identitatea unuia dintre gemenii legendari şi iau parte la aventurile lui experienţiale.

Experienţe dincolo de moarte

Dovezile incomplete din Codexul de Ceramică mayaş par să indice că unul dintre tiparele arhetipale americane pentru călătoria postumă a sufletului şi posibil pentru iniţierea sacră în moarte şi renaştere era strâns legat de temele din Popol Vuh. Acesta descrie procesul de transformare prin moarte şi renaştere ca o serie de încercări dificile şi experienţe care au loc în tărâmurile htonice, cu protagonişti caracteristici.

Există dovezi solide că în culturile precolumbiene, cunoştinţele despre tărâmurile escatologice nu se limitau la informaţiile obţinute din experienţe în apropierea morţii. O mare parte din ele îşi aveau sursa în stări vizionare induse de diverse plante psihedelice şi de practica rituală a luării de sânge. Etnobotaniştii moderni au identificat multe plante psihedelice care sunt folosite şi acum de diverse grupuri indigene din America Centrală. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt ciupercile sacre (Psilocybe mexicana), numite de indieni teonanacatl sau „Carnea Zeilor”, cactusul mexican peyote (Lophophora ivilliamsii), seminţele de zorea (Ipomoea violacea), numite de indigeni ololiuqui, şi Salvia divinorum, numită şi salvia profetului.

(Fragment din cartea STANISLAV GROF – “Calatoria ultima. Dincolo de frontierele mortii”). Această carte minunată o puteţi cumpăra de AICI: http://www.librarie.almeea.com/stanislav-grof-calatoria-ultima-dincolo-de-frontierele-mortii/

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.