Carolina, regina jignită a Angliei

1.467 vizualizari

carolinaÎn Anglia, 1820 a fost anul reginei Carolina. Carolina de Brunswick, „regina profund jignită a Angliei”, era soţia lui George, prinţ regent, fiul lui George al III-lea. Fusese o căsătorie „aranjată”, lipsită de pasiune. Aproape imediat după căsătorie, soţii se separară, deşi nu aveau decât o fiică, prinţesa Charlotte. George era acum liber să profite de viaţa sa sentimentală, de prieteniile sale, de intrigile sale politice. El nu putuse suporta la soţia sa manierele germanice pe care le găsea vulgare, lipsa ei de discreţie şi flecăreala frivolă; nu mai dorea decât să scape de ea. În faţa implacabilei ostilităţi a soţului ei, care continua să păstreze controlul asupra fiicei lor, Carolina părăsi Anglia ca să ducă pe  continent viaţa unei prinţese rătăcitoare.

În 1820, George al III-lea, îşi dădu obştescul sfârşit, iar regentul, care îşi asumase toate îndatoririle tatălui său în perioada momentelor de nebunie, fu învestit atunci cu toate însemnele monarhiei. Dar oare Carolina avea să fie recunoscută acum ca regină? Noul rege era cât se poate de hotărât să împiedice o asemenea recunoaştere, şi insistă chiar ca numele Carolinei să fie exclus de la liturghie. Furioasă că era deposedată de ceea ce ea considera a-i reveni de drept, Carolina se întoarce în Anglia în mijlocul unei furtuni de polemici, spre marea bucurie a radicalilor, duşmanii regelui, încântaţi că vor avea prilejul să-l atace. Miniştrii îl sfătuiră pe rege să negocieze, dar nu reuşiră să ajungă la niciun compromis. Hotărât să divorţeze, regele recurse la o procedură specială a Camerei lorzilor.

George al IV-lea, regele Marii Britanii
George al IV-lea, regele Marii Britanii

Procesul public al reginei avea să înfierbânte spiritele de-a lungul anului 1820. Săptămâni întregi, foiletonul regal a alimentat coloanele presei naţionale şi provinciale, în vreme ce lorzii audiau mărturii asupra unei scabroase afaceri de palat, a unor legături scandaloase între stăpână şi servitori, şi asupra unei căsătorii lipsite de dragoste.

Dar opinia publică nu a luat partea regelui. Ci, dimpotrivă, a îmbrăţişat fără rezerve cauza reginei, care apărea ca o victimă nefericită a corupţiei căsătoriilor aristocratice. Taţi, soţi şi fraţi au fost chemaţi să apere cauza acestei femei, precum cavalerii care au luptat odinioară în numele „virtuţii casnice”, cel mai frumos ornament al civilizaţiei engleze. S-au organizat tot felul de manifestaţii în sprijinul ei, cum a fost aceea a topitorilor de aramă şi a cazangiilor din Londra, care s-a transformat într-o adevărată paradă de cavaleri.

Dar Carolina nu era la înălţimea rolului de eroină curată ce i se atribuise. Astfel că mitul ei se nărui cu repeziciune. După ce regele pierdu procesul şi renunţă la divorţ, Carolina fu nevoită, şi ea, să renunţe la visul unei duble încoronări. Regele a fost încoronat singur. Dar el plăti triumful său public cu o înfrângere în planul privat, al menajului său.

Toate aceste întâmplări arată că opinia publică începuse să aibă idei noi în materie de domesticitate. „Poporul” pretindea ca regalitatea să-şi asume responsabilităţile familiale private în aceeaşi măsură cu responsabilitatea paternă faţă de cetăţeni. A fi cu adevărat rege însemna a fi, totodată, un soţ adevărat şi un tată adevărat. Liniştea naţiunii nu putea fi asigurată dacă seninătatea nu domnea în palatul regelui. Virtutea domestică se afla în inima civilizaţiei engleze, iar poporul nu-şi putea iubi tatăl regal decât dacă el era un exemplu de practicare a acestei virtuţi.