Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Canalul Dunăre – Marea Neagră trebuia realizat încă din anii 1850 de către francezi, englezi şi austrieci! Mai multe documente descoperite de un cercetător istoric

  •  
  •  
  •  
  •  

blankPrecum se ştie, Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, care leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul are o lungime totală de 95,6 km, „tăind” Dobrogea la jumătate.

Canalul a fost început în anii stalinismului (anii 50), a fost abandonat, pentru ca lucrările să fie reluate în anul 1976, canalul fiind inaugurat în 1984 de către Ceauşescu. Însă, puţini ştiu că ideea de a construi acest canal s-a ivit undeva pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când provincia Dobrogrei era deţinută de Imperiul Otoman. Mai multe documente legate de acest subiect au fost descoperite de cercetătorul Gheorghe Platon, care publică un articol intitulat „Un episod din istoria canalului Dunărea – Marea Neagră. Documente privind proiectul din 1955”, în revista „Acta Moldaviae Meridionalis II” din 1980.

Documentele provin din corespondenţa diplomatică a ministrului Belgiei la Constantinopol (Istanbul), Blondeel van Cuelebroeck. Într-o primă versiune, proiectul din 1855, prezentat de omul de afaceri Forbes Campbell, în numele unei companii anglo-franco-austriece, alcătuită din Thomas Wilson (autorul proiectului tehnic al canalului), contele de Morny, preşedintele senatului Franţei şi contele Ludovic de Breda, fost preşedinte al Senatului Austriac, a fost respins de miniştrii Angliei, Franţei şi Austriei acreditaţi la Constantinopol, deoarece solicita concesii inacceptabile. Proiectul a fost retras şi înlocuit cu un altul, redactat de Ed. Thouvenel şi baronul Koller, şi trimis lui F. Campbell la 4 septembrie. Documentul, alcătuit din 16 puncte este remis Porţii.

Iată ce prevedea documentul propus, în câteva puncte esenţiale:

1) Canalul era concesionat de guvernul de la Istanbul pe o perioadă de 99 de ani, firmei constructoare. După expirarea concesiunii, canalul putea deveni proprietatea Imperiului Otoman, după plata unei sume compensatoare.

2) În schimbul concesiei, turcii primeau 10% din încasările companiei, restul revenind companiei constructoare.

Totuşi, în urma calculelor făcute, s-a stabilit că, pentru funcţionarea canalului erau necesari cel puţin 10 milioane de franci pe an; la un volum de marfă tranzitată de maxim 100 de milioane de franci pe an, trebuia pusă o taxă de tranzit de cel puţin 10% din valoarea mărfurilor, ceea ce ar fi făcut canalul puţin rentabil. Aşa că, până la urmă, s-a renunţat la construcţia acestuia…

La finalul articolului, puteţi observa o imagine de ansamblul al canalului proiectat din anul 1855.

blank


  •  
  •  
  •  
  •  
Reclame
Orgoni Crystal

 

Lasă un comentariu