Boala focului, sau cum era considerată o boală drept posesiune diabolică

În  Evul  Mediu,  uneori,  era ingerată pâine de  secară infestată de un parazit, claviceps purpurea, o ciupercă ce a fost numită mai târziu ergotină. Aceasta este, în realitate, o otravă puternică. Culoarea secarei sau a grâului are o nuanţă violacee, amintind de pintenul cocoşului. Consecinţele asupra sănătăţii sunt dramatice: necroze, vene şi artere astupate, cangrene. Membrele se înnegreau şi se desprindeau de trup. Ţăranii care ingerau accidental această substanţă toxică începeau să delireze şi se zvârcoleau de durere. Aceştia erau acuzaţi că sunt posedaţi de diavol sau sunt leproşi, cu toate implicaţiile teribile pe care le genera acest lucru din cauza superstiţiilor de atunci. Călugării amputau membrele şi le puneau la dispoziţie handicapaţilor cârje.

Această boală era numită boala focului sau focul Sfântului Antoniu. Sfântul suferise toată viaţa lui de probleme de aceeaşi natură: convulsii, arsuri, halucinaţii, insomnii care generau lupte cu diavolul, din care el ieşea învingător. Se trata cu carne de porc, cu vin, cu pomezi pe bază de untură de porc şi cu plante. Dar abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, abatele Tessier a demonstrat clar, hrănind animale cu ea, că secara infestată era responsabilă de epidemiile de focul Sfântului Antoniu. Ultima epidemie a avut loc în 1926, în Rusia, din cauza foametei, care-i obligase pe oameni să mănânce alimente contaminate.