Blonda Francesca şi filozoful Hippolito la judecata şarpelui

De ziua îndrăgostiţilor, am să vă spun şi eu o frumoasă, dar palpitantă poveste de dragoste.

Padova, Evul Mediu… Nu mai contează anul în care aceste evenimente au avut loc: dacă v-aş spune 945, 1037 sau 1203, cred că pentru mulţi dintre voi ar fi tot acelaşi lucru. În frumosul oraş italian trăia un om extrem de bogat, cel mai avut om al regiunii, pe care-l chema Bruno. Cum de obicei bogăţia şi inteligenţa rareori merg mână în mână, Bruno nu era foarte deştept. Am fost, de fapt, politicos, pentru că, dacă aş fi fost mai direct, aş fi spus: era cam prost!  Bruno ajunsese la bătrâneţe deja şi degeaba deţinea el multe bogăţii, căci nu avea nici soţie şi nici copii, aşadar niciun urmaş care să-i moştenească imensa avere. Aşa că hotorî să se însoare, dar nu cu oricine, ci cu cea mai frumoasă fată din oraş: Francesca. O blondă superbă, inteligentă, cu ochi albaştri şi puri…de o frumuseţe răpitoare. Şi da…chiar dacă era blondă, era inteligentă, contrar a ceea ce cred azi majoritatea bărbaţilor despre blonde.

Fata se trăgea dintr-o familie săracă, iar tatăl ei se bucură când o ceru de nevastă cel mai bogat om din oraş. Singura nefericită era biata Francesca, care trebuia să fie soţia unui om bogat, dar care era şi bătrân, gras, urât! Câte fete şi-ar dori să simtă sărutul sau atingerea libidinoasă a unui moşneag rotofei? Aşa că înţelegeţi ce era în sufletul fetei…Plus că Francesca mai era îndrăgostită şi de un tânăr şarmant, dar foarte inteligent şi înţelept. El se numea Hippolito şi era cel mai faimos filozof din regiune. Acest Hippolito era şi el îndrăgostit de Francesca, aşa că între cei doi se născu o frumoasă poveste de dragoste, care avu loc în secret. Însă, din păcate, cei doi amorezi trebuiau să se despartă timp de un an, întrucât Hippolito trebuia să plece să predea la o universitate din Franţa. Exact în perioada în care Hippolito fu plecat, Francesca fu oferită de tatăl ei bogatului Bruno. Vă daţi seama ce şoc va avea filozoful Hippolito când se va întoarce din Franţa şi va afla că iubita lui s-a măritat cu altcineva?

Şi încă ceva…Culmea e că Bruno îl admira foarte mult pe Hippolito pentru înţelepciunea sa, iar între cei doi se ivi o oarecare prietenie. Hippolito îl învăţă pe bogatul Bruno diverse lucruri, iar acesta din urmă îi rămăsese dator prietenului său. Dar Bruno nu cunoştea că Francesca era iubita lui Hippolito…poate că, dacă ar fi ştiut, nu şi-ar mai fi ales această femeie.

Aşadar, Bruno se căsători până la urmă cu frumoasa Francesca. Dar bogatul mai era şi extrem de gelos….ştia că superba sa soţie ar fi fost curtată de toţi tinerii chipeşi ai Padovei, aşa că luă hotărârea de a o închide pe Francesca într-un turn al castelului său, care era păzit tot timpul de străjerii lui Bruno. Nicio şansă pentru biata femeie de a mai cunoaşte de acum înainte vreun alt bărbat în afara soţului ei. Trebuie să accepte atingerile lascive ale bătrânului ei soţ pe sânii săi cei mirifici, pe coapsa sa cea divină, pe picioarele sale minunate…

Între timp, Hippolito se întorsese din Franţa şi află vestea cu Francesca; acest lucru aproape că-l zgudui total. Nu numai că iubita sa se căsători cu altcineva, dar soţul său mai era şi bătrânul său prieten! În plus, află că Francesca nu mai putea fi văzută niciodată, căci soţul ei nebun şi gelos o închisese într-un turn ferecat şi păzit de gardieni înarmaţi până în dinţi! Cum o va mai revedea el pe frumoasa lui iubită? Ce se va face? În mintea sa însă încolţi un plan aproape diabolic…Iar dacă-şi va duce la bun sfârşit acest plan, nu numai că o va vedea pe Francesca, dar fata va fi a lui pentru totdeauna! Unii se vor gândi probabil: filozoful sau altcineva îl va omorî pe bogatul Bruno. Şi eu vă spun că nu acesta e planul! A nu se uita că Hippolito avea o minte strălucită…

Aşadar, iată care era planul lui Hippolito: el comandă unui tâmplar două dulapuri care să arate exact la fel. Apoi, aflând că Bruno urma să plece câteva zile din Padova, îl rugă pe acesta să-i facă o favoare, prin intermediul unei epistole:

„Dragă prietene Bruno…Eu, în perioada următoare, voi pleca din Padova pentru o săptămână. Îndrăznesc să apelez la bunătatea ta şi să-ţi cer o mică favoare: întrucât nu am încredere în nimeni cât timp voi fi eu plecat, am rugămintea să păstrez la tine acasă un dulap cu lucrurile mele cele mai de preţ, evitând astfel a fi furate. Aceste lucruri sunt extrem de importante pentru mine, iar în tine am cea mai mare încredere. Cu drag, al tău învăţător, Hippolito.”

Întrucât îl aprecia foarte mult, Bruno fu bucuros să-l ajute pe filozof, aşa că acceptă fără rezerve. Mai mult decât atât, el fu de acord să mute acel dulap al lui Hippolito chiar în camera matrimonială din turn, în care îşi petrecea nopţile alături de soţia sa, căci acolo era locul cel mai păzit. Ziş şi făcut. Bruno veni la casa filozofului şi se uită la dulapul ce urma să fie transportat în camera de noapte a sa şi a soţiei sale. În dulap erau o mulţime de hârtii, notiţe şi manuscrise, toate cu însemnările lui Hipollito, dar care nu erau atât de valoroase pe cât susţinea filozoful, astfel încât să fie puse sub strictă pază! Cei doi îşi luară rămas bun, iar Bruno se duse să cheme nişte hamali care să ajute la transportul dulapului. Dar…erau două dulapuri absolut identice! Într-unul se află într-adevăr acele manuscrise, dar în celălalt se băgă între timp Hipollito! Când veniră hamalii lui Bruno să ridice dulapul, servitorul lui Hippolito îi indică celălalt dulap în care se află ascuns filozoful. Şi iată cum Hippolito ajunse în camerei iubitei sale, fiind ascuns în dulap…

Aşa cum spuneam mai sus, Bruno plecă în acea zi cu nişte treburi în afara oraşului, aşa că, atunci când veni noaptea şi nu se mai aflară nimeni care să-i vadă, Hippolito ieşi din dulap şi se aruncă în braţele iubitei sale! Francesca fu foarte surprinsă dar şi atât de bucuroasă… Amândoi gustară din fructul interzis al dragostei şi se desfătară neîncetat nu doar în noaptea aceea, dar şi în nopţile care urmară. Asta până când Bruno îşi anunţară slujitorii că se va întoarce acasă mai repede decât prevăzuse, poate că fiind prea ros de gelozie. Acest lucru îl aflară şi slujitorul lui Hippolito, care veni de îndată cu nişte hamali pentru a-şi lua stăpânul ascuns în dulap.

Dar lucrurile nu puteau rămâne aşa…Câteva nopţi de desfătare şi atât? Hippolito o dorea tot restul vieţii sale pe iubita sa, Francesca. Şi atunci, la ce se gândi el? La un alt plan, dar de data aceasta mult mai ingenios decât primul. Şi ce-i trecu lui prin gânduri? Să-i sădească îndoiala în mintea lui Bruno cu privire la fidelitatea soţiei sale. „Şi dacă te-a înşelat cât timp ai fost tu plecat?” îi spuse filozoful lui Bruno. Acesta din urmă simţi că înnebuni; gândul că soţia sa s-ar fi sărutat cu un alt bărbat îl scoase din minţi. Aşa că se hotărâse, pentru a scăpa de otrava geloziei şi a îndoielii, să apeleze la „Judecata şarpelui”.

„Judecata şarpelui”? Ce reprezintă asta? (probabil că se întreabă mulţi cei care citesc această povestire). Un fel de „detector de minciuni” mitologic. Pentru a afla dacă o persoană spune sau nu adevărul, aceasta este legată de un stâlp într-un loc public, iar una din mâini îi este introdusă într-un tub. În interiorul acelui tub, s-ar afla un şarpe imens şi înţelept care le retează mâna celor care spun minciuni; cei sinceri n-au de ce să se teamă, căci şarpele nu le va face nimic. Aşa că Francesca fu adusă şi ea la judecata şarpelui pentru a spune adevărul: l-a înşelat pe Bruno sau nu?

Se părea că Francesca n-avea scăpare de data aceasta. Şi probabil că n-ar fi avut, dacă n-ar fi intervenit Hippolito cu un plan şi mai îndrăzneţ. El se mască cu barbă, îmbrăcă nişte haine răpănoase şi ieşi afară, făcând-o pe-a nebunul. Ajunse la locul public unde Francesca avea să fie judecată şi îşi făcu loc în mulţimea strânsă la „judecata şarpelui” pentru a ajunge la iubita sa. Acolo, deghizat fiind, se duse în faţa Francescăi şi o sărută pe buze, luând-o ulterior la fugă.

După acest mic incident începu judecata propriu-zisă. Francesca fu întrebată: „După ce te-ai căsătorit cu soţul tău, Bruno, te-a mai sărutat sau atins vreun bărbat în afară de soţul tău?” Femeia răspunse aşa cum fu învăţată de iubitul său, Hippolito: „Nu. În afara soţului meu, doar bărbatul ăla nebun de mai înainte mă mai sărută şi atinse.” Normal că şarpele cel înţelept consideră că femeia spuse adevărul, aşa că nu-i făcu niciun rău. „Nebunul” care o sărutase înainte era de fapt amantul ei! Femeia trecu testul sincerităţii, aşa că toată furia mulţimii se revărsă asupra bătrânului Bruno pentru acuzaţiile nefondate aduse soţiei sale. Pentru a potoli revolta mulţimii, guvernatorul regiunii hotărî arestarea şi trimiterea la închisoare a lui Bruno, iar femeia fu liberă să divorţeze, rămânându-i totodată şi întreaga avere a bătrânului.

Ghici ghicitoarea mea cu cine se recăsători Francesca şi trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi?

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.